— Înțeleg! — răspunse vioi Trurl. Noi trebuie să-i construim noi tipuri de animale sălbatice, mai sălbatice și mai primejdioase decât oricare altele, nu-i așa?!
— Sunteți, stimate constructor, deosebit de perspicace! — zise demnitarul. Atunci, cum rămâne, domnilor, sunteți de acord?
Clapauțius, mai practic, întrebă și de condiții, dar cum trimisul regelui îi convinse de larga generozitate a stăpânului său, nu mai zăboviră. Împachetându-și câteva cărți și alte lucruri personale, urcară scările tremurând de nerăbdare și intrară în navă. Aceasta începu să vibreze, se învălui apoi în niște flăcări mari, care aproape că îi înnegriră picioarele aurite, și dispăru în neagra noapte galactică.
În timpul scurtei călătorii, demnitarul le explică amănunțit constructorilor obiceiurile care domneau în țara lui Ferocius, le vorbi despre firea veselă și largă ca Tropicul Racului a monarhului, despre bărbăția lui recunoscută, iar, până când nava ateriză, cei doi constructori învățaseră să vorbească în limba țării respective.
Mai întâi fură găzduiți într-un palat splendid, așezat pe versantul unui munte din afara orașului, care avea să le fie de-acum încolo reședința permanentă. După ce se odihniră puțin, regele le trimise o caretă, la care erau înhămați șase monștri cam nu mai văzuseră până atunci. În fața boturilor aveau fixate niște filtre speciale contra focului, căci din gâtlejuri vărsau numai flăcări și fum; în afară de asta aveau și aripi, dar tăiate în așa fel, încât să nu se poată ridica în aer, niște cozi din solzi de oțel, lungi și răsucite, și câte șapte labe cu gheare, care găureau caldarâmul când pășeau. Văzându-i pe constructori ieșind din palat, întregul echipaj urlă într-un glas, scoțând foc pe nări și noroi de pucioasă prin urechi și vru să se arunce asupra lor. Dar vizitii în armuri de azbest și valeții regelui se aruncară asupra monștrilor înnebuniți cu niște motopompe, lovindu-i cu jeturi de Laseri și Maseri până ce îi îmblânziră. Abia atunci Trurl și Clapauțius putură să se urce în careta cea minunată, care o și porni iute, în pas de balaur.
— Ascultă — îi șopti Trurl la ureche lui Clapauțius, văzând că zboară ca viforul, răsturnând totul în cale și lăsând nori de pucioasă în urma lor — simt că regele ăsta nu se va mulțumi cu te miri ce, dacă are asemenea bidivii, ce zici?…
Dar chibzuitul Clapauțius tăcea. Fațadele caselor, argintate sau încrustate cu diamante și safire, se vedeau zburdând prin fața geamurilor caretei, care gonea vijelios, în șuierăturile balaurilor și chiuiturile scutierilor. În sfârșit, poarta uriașă de fier a palatului se deschise și careta, făcând niște cotituri atât de fantastice de era cât pe-aci să ardă florile pe lângă care trecea, se opri în fața frontonului negru ca noaptea al palatului, deasupra căruia cerul era mai azuriu decât safirul. Trâmbițașii începură să sufle în niște cochilii mari de melc, răsucite și, în aceste sunete ciudate, mici de tot față de imensitatea scărilor, coloșilor de piatră ce străjuiau de ambele părți ale porților și față de rândurile strălucitoare ale gărzii de onoare, Trurl și Clapauțius intrară în încăperile vaste ale castelului.
Regele Ferocius îi aștepta într-o sală uriașă, care avea o formă deosebit de ciudată, de țeastă de animal și arăta pe dinăuntru ca o peșteră înaltă, boltită și turnată în argint. În locul în care țeasta ar fi trebuit să aibă un orificiu pentru șira spinării se afla o fântână neagră, de o adâncime necunoscută, iar în spatele ei se înălța tronul, deasupra căruia se încrucișau, ca niște spade de flăcări, raze de lumini ce răzbăteau prin ferestrele înalte, așezate în locul orbitelor țestei de argint. Plăci de email gălbui lăsau să treacă o lumină caldă, puternică, dar totodată brutală, căci făcea ca fiecare lucru să-și piardă culoarea proprie și să capete culoarea focului. De departe constructorii îl zăriră pe Ferocius, care, nerăbdător, nu stătea o clipă pe tron, ci se plimba cu pași răsunători pe plăcile argintii ale pardoselii și, vorbindu-le, ca să întărească cele spuse, tăia uneori aerul cu mâna cu un gest hotărât:
— Bine-ați venit, constructorii mei! — le spuse el, prinzându-i pe amândoi în tăișul privirii. După cum știți desigur de la Protozorius, maestrul ceremoniilor vânătorești, doresc să-mi construiți noi soiuri de animale! Dar aș vrea, cred că înțelegeți și singuri, să nu mă împiedic de vreun munte oarecare de oțel, târându-se pe o sută de șenile, fiindcă asta e o problemă pentru artilerie, nu pentru mine. Protivnicul meu trebuie să fie puternic și rapace, iute și agil, și, înainte de toate, de o subtilă perversitate. pentru ca, vânându-l, să-mi pot desfășura toată măiestria mea vânătorească! Trebuie să fie un animal șiret și deștept, să cunoască arta camuflării urmelor, furișărilor tăcute și atacurilor fulgerătoare; aceasta este voința mea!
— Să ne fie cu iertare, Maiestatea Voastră — zise Clapauțius, făcând o plecăciune — dar, îndeplinind prea bine dorințele Domniei Voastre, nu punem în primejdie persoana și sănătatea Voastră?
Regele râse atât de tare, că vreo câteva briliante căzură de pe candelabru, făcându-se praf la picioarele ambilor constructori, care tremurară fără voia lor.
— Să nu vă temeți de asta, prea cinstiții mei constructori! — zise regele, și un umor negru îi sclipi în ochi. Nu sunteți nici primii, nici ultimii, după cum cred. Și vă mărturisesc că sunt un conducător drept, dar și exigent. Prea mulți pierde-vară, lingăi și șarlatani de tot felul au încercat să mă păcălească. Prea mulți, vă spun, strecurându-se sub cinstitul nume de inginer de vânătoare, au vrut să părăsească împărăția mea încărcați cu saci de obiecte scumpe, lăsându-mi în schimb niște dihănii prăpădite, care cădeau de la prima lovitură… Prea mulți au vrut să mă tragă pe sfoară, silindu-mă astfel să iau măsuri corespunzătoare pentru viitor. Așa că, de vreo doisprezece ani, orice constructor care nu-mi îndeplinește dorințele, care promite mai mult decât poate înfăptui, primește o dreaptă răsplată așa cum am făgăduit: este aruncat în această prăpastie, sau, dacă dorește altfel, îl fac vânat și-l omor cu mâinile mele. Pentru asta vă asigur, domnii mei, că n-am nevoie de nici un fel de armă…
— Și au fost… mulți nefericiți din ăștia? — întrebă Trurl cu glas mai slab ca de obicei.
— Mulți? Sincer să fiu, nu-mi amintesc. Știu doar că până acum nu m-a satisfăcut nici unul, iar urletul acela înfricoșător cu care, căzând în fântână, își iau rămas bun de la această lume, durează tot mai puțin; se vede că muntele de cadavre se ridică tot mai sus, tot mai departe de fundul prăpastiei. Dar o să mai fie loc și pentru alții încă multă vreme, vă asigur!
După aceste teribile cuvinte se așternu o liniște de mormânt. Fără să vrea, amândoi prietenii priviră în direcția gurii negre a fântânii, iar regele își continuă plimbarea; tălpile lui masive loveau podeaua, de parcă cineva ar fi aruncat dintr-un vârf de munte stânci într-un abis plin de ecouri.
— Dar, cu îngăduința Maiestății Voastre, noi încă… ăă… n-am încheiat nici un contract — bâigui Trurl. N-am putea căpăta două ore de gândire? Trebuie să cântărim cum se cuvine cuvintele pline de miez ale Maiestății Voastre și pe urmă vom vedea dacă putem accepta condițiile sau…
— Ha, ha, ha! — izbucni regele, râzând de parcă s-ar fi spart norii. Sau să vă-ntoarceți acasă, nu? O, nu, domnii mei, ați acceptat condițiile din momentul în care ați pășit pe bordul Infernandei, care e o parte a regatului meu. Dacă fiecare constructor, care nimerește la mine, ar putea să plece când poftește, atunci ar trebui să aștept mult și bine ca să mi se îndeplinească dorințele! Așa că veți rămâne să-mi construiți monștri buni de vânat… Pentru treaba asta vă dau răgaz douăsprezece zile, iar acum puteți pleca. Dacă aveți vreo cerință, dacă doriți niscaiva bunătăți sau delicii din regatul meu, adresați-vă cu curaj slugilor pe care vi le-am dat, căci n-am să vă refuz nimic, DEOCAMDATĂ!