— Cu permisiunea Maiestății Voastre, nu ținem să gustăm nici un fel de bunătăți, dar n-am putea vedea oare trofeele de vânătoare ale Maiestății Voastre, rezultate din activitatea celor de dinaintea noastră?
— Da, desigur, cum să nu! — zise regele binevoitor și bătu din palme, de săriră scântei, luminând argintul pereților. Din cauza acestei puternice mișcări, se stârni un vânt care răcori pe dată capetele înfierbântate ale celor doi căutători de aventuri.
După o clipă șase ostași din garda regelui, în uniforme alb-aurii, îi conduseră pe Trurl și Clapauțius într-un coridor întortocheat, un adevărat labirint semănând cu măruntaiele unui balaur împietrit. Nu fără mirare se învârtiră apoi prin uriașul muzeu așezat sub cerul liber; pe iarba splendid întreținută erau răspândite de jur-împrejur, mai mult sau mai puțin bine păstrate, trofeele de vânătoare ale lui Ferocius.
În apropierea lor zăriră un colos, sfâșiat aproape în două, cu colții rânjiți spre cer, având corpul blindat cu solzi mari ca niște scuturi; picioarele din spate, neobișnuit de lungi — erau, se vede, construite, pentru salturi uriașe — zăceau pe iarbă, lângă coadă; în interiorul cozii se vedea o pușcă mitralieră, cu depozitul gol pe jumătate, ceea ce însemna că monstrul n-a cedat dintr-o dată, fără luptă, teribilului rege. Faptul era dovedit și de zdreanța gălbuie, care atârna de colții botului deschis pe jumătate, în care Trurl recunoscu carâmbul unei cizme ca acelea purtate de valeții regelui. Alături zăcea altă lighioană, semănând a șarpe, cm o mulțime de aripi scurte, arse de focul împușcăturilor, iar măruntaiele electrice îi ieșiseră afară, formând o movilă alb-arămie. Mai încolo, o altă creatură își întinse spasmodic picioarele lungi ca niște coloane, iar în gurai căscată se juca vântul șuierând. Și mai erau niște dihănii cu ghearele pe roți și cu aruncătoarele de bombe și șenile făcute praf până la ultima sârmuliță, apoi niște crustacee fără cap, cu niște turnulețe turtite, sfâșiate de lovituri, și niște grozăvenii bombate, prevăzute cu numeroși creieri de rezervă, care se terciuiseră cu toții în luptă, și alte mascaroane săritoare, ca picioroangele lor telescopice frânte, și niște gângănii mici, otrăvitoare, care știau ba să se disperseze într-o turmă înverșunată, ba să se unească într-o ghiulea din care ieșeau țevile ca niște ochi negri, dar viclenia asta nu le-a salvat nici pe ele, nici pe creatorii lor. Și așa, printre rândurile atâtor rămășițe de monștri de tot felul, Trurl și Clapauțius pășiră cu genunchii ușor îndoiți, într-o tăcere înmărmurită, aproape funebră, de parcă s-ar fi pregătit pentru înmormântare, nu pentru o activitate serioasă de inventatori, până ce ajunseră la capătul înspăimântătoarei galerii a trofeelor regelui Ferocius. La poartă, lângă scările albe, îi aștepta careta: balaurii li se păreau acum mai puțin groaznici, în timp ce îi purtau, pe străzile ca un furnicar, către reședința lor din afara orașului. Și când rămaseră singuri în camera cu tapet stacojiu, plină de plante delicate, în fața mesei care se îndoia sub mulțimea de bunătăți și băuturi pregătite cu grijă, lui Trurl i se dezlegă, în sfârșit, limba. Începu să-l muștruluiască pe Clapauțius cu cuvinte nu prea alese, învinuindu-l că el, grăbindu-se să primească oferta maestrului de ceremonii, a adus toate necazurile astea pe capul lor. Nu era mai bine să fi gustat acasă, în liniște, roadele gloriei dobândite până atunci? Clapauțius nu scoase o vorbă, dar când lui Trurl îi trecu furia, și mai degrabă căzu decât se așeză pe un splendid scăunel de sidef, cu ochii lipiți de somn, rosti scurt:
— N-avem ce face! Trebuie să ne apucăm de treabă.
Cuvintele acestea îl treziră cu totul pe Trurl. Începură îndată să examineze diferitele posibilități, ținând seama de cele mai tainice ascunzișuri ale artei creației cibernetice. Căzură repede de acord că cel mai important lucru va trebui să fie nu blindajul, nu puterea monstrului pe care îl vor construi, ci programul acestuia, adică algoritmul activității diabolice. Trebuie să fie o ființă cu adevărat ieșită din infern, de-a dreptul satanică! — își ziseră ei, si, cu toate că nu știau încă în ce fel s-o înceapă, se simțeau acum cu inima mai ușoară. Când se apucară să proiecteze sălbăticiunea, pe care și-o dorea atât de mult crudul monarh, puseră în opera asta tot sufletul lor. Lucrară o noapte și o zi și încă o noapte, apoi se așezară la masă, iar când ulcioarele de Leyda, pline, începură să umble de la unul la altul, se simțiră atât de siguri pe ei, încât își zâmbiră pe ascuns, ca să nu observe servitorii, pe care, pe bună dreptate, îi socoteau spioni ai regelui. De față cu ei nu vorbiră nimic referitor la creația pe care o plănuiau, lăudară doar tăria de trăsnet a băuturilor și delicioasele electrete în sos de ioni, servite de lacheii în fracuri, care umblau ca niște sfârleze. Abia după cină, când ieșiră pe terasă, ca să admire panorama orașului întins sub cerul întunecat, cu turnuri albe și cupole negre, înecate în verdeață, Trurl îi zise lui Clapauțius:
— Să știi că n-am învins încă, fiindcă treaba nu-i deloc ușoară.
— Ce vrei să spui? — întrebă în șoaptă prudentul Clapauțius.
— Păi, stai să vezi. Dacă regele o să înfrângă monstrul nostru mecanic, nu încape îndoială că-și va ține promisiunea. Știi care, cea cu fântâna, considerând că nu i-am îndeplinit dorințele. Dacă însă vom reuși din cale-afară de bine… Înțelegi?
— Nu prea. Adică dacă n-o să-l poată învinge pe monstru?
— Nu. Dacă monstrul o să-l învingă pe rege, dragă colega… atunci cel ce va urma regelui la tron cred că n-o să ne ierte asta.
— Crezi că va trebui să răspundem în fața lui? De obicei moștenitorul unui tron e bucuros că-l poate ocupa.
— Da, dar moștenitor va fi fiul său. Dacă o să ne persecute din dragoste filială sau pentru că așa îi cere curtea, asta n-are importanță pentru noi. Ce zici de una ca asta?
— La așa ceva nu m-am gândit — zise Clapauțius posomorât și adaugă mormăind: Adevărat, perspectiva nu e deloc îmbucurătoare. Nici într-un fel, nici în altul… Tu vezi vreo soluție?
— Am putea crea un asemenea animal care să fie plurimuritor. Adică, regele o să-l rănească, el să moară, dar îndată să învie din nou. Regele iar îl va vâna, iar îl va răpune și așa mereu, până o să obosească…
— Cel obosit e întotdeauna furios — zise Clapauțius. Și de fapt, cum îți închipui tu sălbăticiunea asta?
— Nu mi-o închipui în nici un fel, schițez doar posibilitățile… Cel mai simplu ar fi să meșterim un monstru lipsit de părțile vitale importante. De-ar fi să-l taie în bucățele, el să crească la loc.
— Cum?
— Sub influența câmpului.
— Magnetic?
— Să zicem.
— De unde, domnule, să luăm un asemenea câmp?
— Asta încă nu știu. Poate să-l teleghidăm noi înșine, ce zici? — întrebă Trurl.
— Nu, asta nu e destul de sigur. De unde știi că, pe timpul cât durează vânătoarea, regele n-o să ne închidă în vreo cazemată? Ideea cu teleghidajul trebuie că le-a venit multora, dar degeaba. Eu cred că noi nu trebuie să avem nici o legătură cu monstrul în timpul luptei.