— Atunci, am putea să construim un satelit artificial… și cu el… sugeră Trurl.
— Tu dacă ai vrea s-ascuți un creion, ești în stare s-o faci cu o piatră de moară? — se burzului Clapauțius. Asta-i bună, satelit! Cum să-l construiești? Cum să-l plasezi pe orbită? Nu există minuni în meseria noastră, iubitule! Nu, nu! Mașinăria asta trebuie s-o concepem cu totul altfel!
— Dar cum s-o facem câtă vreme suntem mereu urmăriți, tu nu vezi, nefericitule?! Lacheii și slugile nu-și iau ochii de pe noi, își bagă nasul peste tot și nici vorbă să ne strecurăm nevăzuți din palat măcar pentru o clipă. Și pe urmă, mașinăria trebuie să fie mare, cum s-o transporți? Cum s-o treci pe ascuns? Nu văd modalitatea!
— Stai binișor, nu te aprinde! — îl potoli chibzuitul Clapauțius. Poate că nici n-o să fie nevoie de mașinăria asta!
— Bine, dar monstrul trebuie să fie dirijat de ceva, iar dacă va fi dirijat de propriul său creier electronic, atunci regele îl va face bucățele înainte de a mai apuca să zică „Adio, frumoasă lume!”
Tăcură îndelung. Afară se întunecase de-a binelea, iar jos, sub terasă, începură să mijească tot mai dese luminile orașului. Deodată Trurl grăi:
— Stai, am o idee. Ce-ar fi dacă, sub pretextul construirii monstrului, am face pur și simplu o navă și am fugi cu ea? Ca să salvăm aparențele, iam putea face și ochi, urechi, labe care, pe urmă, ca un camuflaj netrebuincios, le-am putea arunca în clipa startului! Cred că e o idee strașnică! Fugim — și să ne găsească dacă poate!
— Dar dacă printre servitorii regelui e strecurat vreunul, constructor ca și noi? Atunci cât ai clipi, te-a și înșfăcat călăul. Și, la drept vorbind, nici nu-mi convine să fugim. Ori noi, ori el — așa stau lucrurile! Altă ieșire nu există.
— Bine zici, spionul s-ar putea pricepe la construcții — constată Trurl necăjit. Atunci, pe mii de electrodraci, ce naiba să facem? Poate o Fata Morgana electronică?
— Așa ca o fantomă, ca o arătare? Ca regele să fugă după ea zadarnic? Mersi! Cum s-o întoarce dintr-o asemenea vânătoare o să ne facă una cu pământul!
Iar tăcură, și tot Trurl întrerupse tăcerea.
— Singura soluție pe care o văd este ca monstrul să-l prindă pe rege, să-l răpească — pricepi? — și să-l țină închis. În felul acesta…
— Înțeleg. Nu e nevoie să continui. E o idee, nimic de zis. L-am ține, dar privighetorile cântă aici mai frumos chiar decât în Marilonda Proquind — încheie el abil, căci servitorii tocmai aduceau pe terasă niște lămpi cu picioare de argint. Să zicem că așa va fi — reluă când rămaseră iar singuri la lumina slabă a lămpilor. Dar cum o să facem să încheiem un acord cu prizonierul dacă și noi o să fim aruncați în lanțuri în cine știe ce văgăună de piatră?
— Adevărat — bombăni Trurl. Trebuie să găsim o altă combinație. De fapt, lucrul cel mai important este algoritmul monstrului!
— Mare descoperire! Se înțelege că fără algoritm nu putem face nimic. Altă ieșire nu există, trebuie să experimentăm!
Și se apucară de experimentat. Mai întâi elaborară modelul regelui Ferocius și al monstrului, deocamdată numai pe hârtie, matematic. Trurl îl conducea pe primul, Clapauțius pe al doilea. Și începură să se înfrunte pe marile bucăți de hârtie albă, întinse pe masă, cu atâta îndârjire, încât grafitul plesni în creioane. Monstrul se răsuci ca turbat cu integrale indefinite, sub loviturile ecuațiilor regelui, și căzu, dizolvat într-un număr infinit de necunoscute, însă. iar se sculă, ridicat la o mai mare putere, dar regele îl izbi cu diferențiale, făcând să-i zboare în toate părțile operatorii funcționali, și se iscă o asemenea încurcătură algebrico-neliniară, încât nici unu; din constructori nu putu să-și dea seama ce s-a întâmplat cu regele și cu monstrul, căci amândoi dispăruseră în puhoiul semnelor așternute pe hârtie. Se ridicară atunci de la masă, mai traseră o dușcă din marea butelie de Leyda, ca să prindă puteri, apoi se așezară și o luară de la capăt, de data aceasta mai abitir, dând drumul la toată Marea Analiză. Și lupta se înteți pe hârtie atât de tare că grafioanele începură să miroase a ars. Regele gonea cu toți coeficienții săi teribili, rătăcea prin pădurea de semene sextuple, se întorcea pe propriile-i urme, ataca monstrul ca puterea a șaptea, de-l trecură toate sudorile; acesta, la rându-i, se descompuse în o sută de polinoame, pierdu un ics și doi ygreci, se strecură sub linia de fracție, se demonstrualiză, agitându-și radicali și o porni din părți asupra persoanei matematizate a regelui, încât toată ecuația se cutremură, lovită din spate. La rândul lui, Ferocius se rostogoli cu blindajul său neliniar, atinse un punct în infinit, se întoarse într-un suflet și-l plesni pe monstru în scăfârlie prin toate parantezele, de îi căzu logaritmul din față și puterea din spate. Trase apoi antenele la mijloc, prin covariante, de zburau creioanele, și dă-i cu transformarea peste spinare și încă o dată, încât, simplificat, regele se izbi de numărător cu toți numitorii și se întinse cât era de lung. Constructorii se ridicară de la locurile lor, râzând și dansând, rupând hârtiile scrise sub ochii spionilor care, nefiind cunoscători în ale matematicii și neînțelegând nimic, zadarnic îi urmăreau prin oglindă cu lunetele, până când cei doi începură să strige, unul mai tare ca celălalt:
— Victorie! Victorie!
Mult după miezul nopții, în laboratoarele de investigație ale celei mai secrete poliții din regat fu adusă butelia din care băuseră constructorii în timpul grelei lor munci. Îndată laboranții-consultanți deschiseră fundul ei dublu, scoaseră de acolo un minimicrofon și un minimagnetofon, după care, concentrându-se asupra aparaturii, o puseră în funcțiune și ore în șir ascultară cu cea mai mare atenție toate cuvintele care răsunau în sala de marmură verde. Soarele răsărise, luminându-le fețele alungite de mirare, pentru că nimic din ceea ce auzeau nu era pe înțeles. Unul din glasuri spunea:
— Ei, cum e? L-ai așezat pe rege?
— L-am așezat.
— Unde? Aici? Bine! Acuma așa, ține picioarele alături! Unul lângă altul, îți spun! Nu ale tale, măgarule, ale regelui! Așa! Dă-i drumul, transformă repede! Ce ți-a ieșit?
— Pi.
— Și monstrul unde-i?
— În paranteză. Ei, regele a rezistat, vezi?
— A rezistat? Acuma ambele părți înmulțește-le cu o cifră imaginară, așa! Încă o dată! Schimbă semnele, cap de dovleac! Unde-l pui, blegule! Unde? Ăsta-i monstrul, nu regele! Așa, așa! O, bun, bine! Gata? Acum întoarce pe fază, așa, și dă-i drumul în spațiul real! Îl ai?
— Îl am. Clapauțiușel dragă! Ia uite ce s-a ales din bietul rege!
Ca răspuns se auzi un imens hohot de râs.
A doua zi, în care întreaga poliție a trebuit să lucreze intens, după o noapte nedormită, constructorii cerură cuarț, vanadiu, oțel, cupru, platină, cristale, titan, ceriu, germaniu și toate celelalte elemente clin care se compune Cosmosul, precum și mașini, mecanici calificați, ba chiar și spioni căci se obrăzniciseră în așa măsură, încât îndrăzniseră să scrie pe un formular în trei exemplare după cum urmează: „Cerem de asemenea spioni de diferite compoziții și formate, la alegerea Forurilor Competente”. În ziua următoare mai cerură pilitură de fier precum și o draperie mare de pluș roșu, cu un mănunchi de clopoței de sticlă la mijloc și cu patru ciucuri mari la colțuri. Dădură chiar dimensiunile clopoțeilor. Regele, care fusese înștiințat de toate acestea, se arătă foarte indignat, dar recomandă să se împlinească toate nevoile celor doi cutezători — DEOCAMDATĂ. Și cum cuvântul regelui era sfânt constructorii obținură tot ce doriră.