Erau lucruri cu totul noi și nemaiîntâlnite. Așa de pildă, sub numărul 48.999/11/K/T, intră în arhiva poliției exemplarul unei copii a cererii în care cei doi solicitau trei manechine de croitorie și șase uniforme complete ale poliției regale, cu curele, arme, caschete, panașe, și cătușe, precum și colecția pe ultimii trei ani a revistei „Polițistul Patriei”. Totodată, la rubrica „Observații” dădură asigurarea că se obligă să înapoieze obiectele sus-numite în întregime și fără stricăciuni în termen de douăzeci și patria de ore de la primirea lor. În alt dosar de arhivă se găsește copia scrisorii în care Clapauțius cerea furnizarea imediată a unei păpuși în mărime naturală reprezentând pe ministrul poștelor și telegrafului în uniformă de gală, precum și o trăsurică mică, pe două roți, lăcuită în verde, cu o lampă de petrol în partea stângă și ca o inscripție alb-albastră în spate, cu litere mari: SLAVĂ REGELUI! Din cauza trăsuricii și păpușei șeful poliției secrete a înnebunit și a trebuit să fie scos la pensie. Trei zile mai târziu cerură un butoi cu ulei de ricină de culoare roz. Apoi nu mai cerură nimic, continuând să lucreze în subteranele reședinței lor, de unde se auzeau cântece sălbatice și zgomotul necontenit al ciocanelor, iar în amurg lumini azurii se cerneau prin ferestruicile ca gratii ale pivniței, dând pomilor din grădină contururi fantomatice. Trurl și Clapauțius, cu ajutoarele lor, în lumina vineție a descărcărilor electrice, umblau de colo până colo de-a lungul pereților de piatră, iar când înălțau capetele, zăreau fețele diferiților servitori, lipite de geam și fotografiind, chipurile din curiozitate, fiecare mișcare pe care o făceam. Într-o noapte când, obosiți, se duseră la culcare, părți ale aparaturii pe care tocmai o construiau fură transportate în secret cu an balon rapid în laboratoarele regale, unde, cu mâinile tremurânde, fură montate de optsprezece din cei mai renumiți ciberneticieni care în prealabil depuseseră jurământ în fața regelui. Din mâinile lor ieși însă doar un mic șoricel cenușiu de zinc, care, scoțând din botișor baloane de săpun, alerga de colo până colo pe masă, iar de sub codiță îi curgea un praf alb, ca de cretă, desenând cuvintele: VA SĂ ZICĂ NU-I O MINCIUNĂ CĂ NU NE IUBIȚI! Niciodată în istoria regatului șefii poliției secrete nu au fost schimbați atât de repede. Uniformele, păpușile, trăsurica verde, ca și pilitura de fier, pe care constructorii le-au înapoiat în termen, fără întârziere, fură cercetate cu microscoape electronice. Dar în afară de un mic cartonaș în pilitură, cu cuvintele SUNTEM NOI, PILITURA, nu s-a mai găsit nimic. Au fost supuse verificărilor chiar diferiții atomi ai uniformelor și trăsuricii, dar fără folos. În sfârșit, sosi ziua în care munca urma să se încheie. Un vehicul imens, asemenea unui rezervor ermetic, pe trei sute de roți, se opri la zidul care înconjura reședința lui Trurl și Clapauțius, iar constructorii scoaseră pe poarta deschisă draperia cu ciucurași și clopoței, și când, în fața comisiei, se deschise ușa vehiculului, o puseră în el, pe podea; apoi înăuntru începură să meșterească ceva, cu ușile închise, după care aduseră pe rând din pivniță niște vase mari de tablă, pline cu elemente chimice pisate mărunt, și toate acele prafuri cenușii, argintii, albe, galbene și verzui le presărară pe marginea draperiei larg întinse. După aceea ieșiră la lumina zilei, porunciră să se închidă vehiculul și așteptară cu ochii pe ceas timp de paisprezece secunde și jumătate. După trecerea acestui interval de timp începu să se audă clar cum sună clopoțeii de sticlă, deși vehiculul era complet nemișcat, și toți se mirau, căci numai un duh putea face draperia să se miște. În clipa aceea constructorii se priviră și spuseră:
— Gata! Puteți să-l luați!
Toată ziua rămaseră pe terasă, dând drumul la baloane de săpun. Spre seară veni la ei distinsul Protozorius, maestrul de ceremonii, care-i atrăsese pe planeta lui Ferocius. Fu politicos, dar hotărât. Straja aștepta pe scări. El îi lămuri că trebuie să-i ducă imediat la locul care le-a fost destinat. Erau obligați să-și lase toate lucrurile în palat, chiar și îmbrăcămintea. În schimb, li se dădură niște zdrențe și li se puseră cătușe la mâini. Spre marea mirare a străjilor și funcționarilor poliției prezenți acolo, ca și a funcționarilor ‘judecătorești, amândoi constructorii nu se arătară câtuși de puțin mânioși, ba Trurl începu chiar să râdă, spunându-i fierarului, care-i pusese cătușele, că-l gâdilă. Când fură aruncați în celule, se auzi în urma lor ecoul cântecului „Programatorul vesel”.
În vremea asta puternicul Ferocius tocmai părăsea orașul în carul său de vânătoare, înconjurat de un întreg alai, iar în urma lui se întindea un șir lung de călăreți și mașini, nu tocmai de vânătoare, căci printre ele erau nu atât paști mitraliere și tunuri, cât imenși laseri, flinte cu antimaterie și aruncătoare de smoală în care se putea împotmoli orice creatură și orice mașină.
Convoiul acesta puternic pășea vioi, semeț și vesel spre pădurile Coroanei și nimeni nu se gândea măcar la cei doi constructori, care zăceau în închisoare, iar dacă cineva amintea de ei, asta era doar pentru a-i lua peste picior.
Când din turnurile terenului de vânătoare fanfarele argintii anunțară apropierea regelui, zăriră un vehicul imens ca un tanc, care se îndrepta în aceeași direcție. Ușa rezervorului, ridicată, se sprijinea pe niște dispozitive speciale și pentru o clipă se zări, ca un bot negru, gura tunului ațintită spre orizont. În aceeași secundă însă ceva ca o furtună, ca un nisip gălbui-cenușiu, bufni dinăuntru, sărind atât de sus, că nu se știa dacă era un animal sau nu. Zburând vreo sută de pași, creatura ateriză fără zgomot, iar draperia în care era înfășurată se dădu la o parte scoțând, în liniștea nemaipomenit de ciudată, un sunet asemănător unor clopoței de sticlă. Apoi rămase așa în nisip, ca o pată zmeurie, nu departe de monstrul pe care acum îl văzură bine cu toții. Dar formele acestuia rămâneau mai departe neclare; era ca un fel de colină, destul de mare, prelungă, de culoarea împrejurimilor, ba chiar se părea că ceva ca un ciulin ars de soare îi crește pe spinare. Valeții regelui, fără să-l scape din ochi, dădură drumul la o întreagă haită de cibernargi, ciberbeci și cibernoși, care se aruncară lacomi asupra uriașului chircit. Când ajunseră în apropierea sa, acesta nici nu deschise gura, nici nu vărsă foc pe nări, ci căscă doi ochi asemenea unor mici sori și într-o clipă jumătate din haită se prefăcu în cenușă.
— Oho, are laserași în ochi! Ia dați-mi frumoasa mea armură anti-lumină, casca și zalele mele iubite! — strigă regele celor din suită, iar aceștia îl îmbrăcară imediat într-un superoțel strălucitor. Luându-și avânt de față cu toți, regele o porni pe cibercalul său, care nu se temea de nici un fel de proiectile. Monstrul îl lăsă să se apropie; regele vântură sabia, încât tăișul ei făcu aerul să vuiască, iar capul tăiat al monstrului se rostogoli în nisip. Regele mai mult se mânie decât se bucură că totul mersese atât de repede și hotărî să se răfuiască în mod deosebit cu cei doi constructori care-l dezamăgiseră în halul acesta, deși suita îl ovaționa pentru triumful dobândit atât de vitejește. Dar monstrul își mișcă ușor grumazul și din mugurele apărut la capătul lui scoase un alt cap, care-și deschise pupilele orbitoare, încercând să pătrundă prin armura regelui.