— O, nu sunt ei chiar atât de proști, cu toate că trebuie să piară — își zise regele și se repezi la monstru, dând pinteni armăsarului.
Mai lovi o dată, acum chiar în spinarea monstrului, care, ce-i drept, se cam băgase singur în calea loviturii. Văzduhul șuieră, oțelul scrâșni și imensul corp, despicat în două, se rostogoli zbătându-se. Dar ce-i asta? Regele trase repede hățurile cu stânga, căci în față-i apărură acum doi monștri, gemeni, mai mici, și încă unul, mititel, lângă ei — era capul, tăiat cu o clipă înainte, care scosese între timp o codiță și piciorușe și acum se zbenguia în nisip.
„Ei, asta-i bună! Doar n-am să-l tot ciopârțesc așa întruna! Mulțumesc de asemenea vânătoare!” — își zise regele și, supărat din cale-afară, se repezi asupra monștrilor. Tăia, împungea, sfâșia, hăcuia cu sabia ca turbat; monștrii se înmulțeau sub lovituri, se depărtau brusc, se aruncau unul asupra altuia, dispăreau și iarăși, unul, mare, cu pântecele lipit de pământ, încordându-și grumazul, îi apăru în față, aidoma celui dintâi.
„N-am nici o satisfacție — se gândi regele. Se vede că e prevăzut cu același sistem ca și cel pe care mi l-a construit — ei, acum îi spune? — Dovleakington. Pentru sărăcia de idei de care a dat dovadă l-am căsăpit cu mâna mea în curtea palatului… N-am ce face, trebuie să pun în funcție cibertunurile”…
Ceru să i se aducă un cibertun, ghintuit sextuplu. Ochi nici prea mult, nici prea puțin, atât cât trebuia, trase de sfoară, și, fără zgomot, fără fum, proiectilul nevăzut porni spre monstru ca să-l facă mii fărâme. Dar nu se întâmplă nimic. Totul se petrecuse prea repede ca cineva să poată să observe ceva. Monstrul însă se lipi și mai mult de sol și-și scoase laba în față, arătând tuturor degetele lungi, păroase: își bătea ioc de rege!
— Dați-mi un tun de calibru mai mare! — strigă regele, prefăcându-se că nu observă gestul monstrului. Douăzeci de servitori aduseră un tun mai greu, regele ochi, ținti, detună — dar în aceeași clipă monstrul sări la o parte. Regele vru să se apere cu sabia, dar nu apucă să miște, că monstrul dispăru. Cei care au văzut scena povestiră mai târziu că era cât pe-aci să-și piardă mințile. Monstrul, zburând prin aer, se desfăcu în trei, din nou acea metamorfoză fulgerătoare, iar în locul corpului greoi și cenușiu apărură trei inși în uniforme de polițiști, care, încă din zbor, se pregătiră pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu. Primul polițist scoase din buzunar niște cătușe, cârmindu-și zborul cu picioarele, al doilea, ținânduși cascheta cu panaș să nu-i zboare, cu mâna liberă scoase din buzunarul lateral un mandat de arestare, al treilea, în schimb, le ajută celorlalți să asolizeze cu bine, lăsându-se ca o plăcintă sub tălpile lor, în chip de amortizor. Se sculă însă imediat și se scutură de praf. În vremea asta primul îi puse regelui cătușele, al doilea îi smulse sabia din mâini, apoi, așa, încătușat, începură să-l ducă prin pustiu, gonind în salturi uriașe. Câteva secunde întreaga suită rămase ca împietrită, dar îndată urlă într-un glas și o porni în goană după ei. Fugarii fură ajunși de ciberarmăsari, săbiile scrâșniră, scoase din tecile lor, când al treilea polițist răsucind un buton în dreptul pântecului, se chirci, mâinile îi crescură de doi coți, picioarele i se îndoiră, lăsând să apară niște spițe, iar pe spinarea lui, preschimbată în capra unei trăsurici cu două roți, se urcară ceilalți doi polițiști și începură să-l croiască pe rege cu un bici lung, iar regele, înhămat, dând din mâini și ferindu-și de lovituri capul încoronat, galopa nebunește. Urmăritorii iar se apropiară; atunci polițiștii îl apucară pe rege de cap și-l băgară între ei, iar unul, mai repede decât ți-ai putea închipui, se rostogoli între hulube și, mormăind, pufăind, se preschimbă într-o sfârlează multicoloră, într-o elice iute ca trăsnetul. Trăsuricii parcă îi crescuseră aripi; zbura ca vântul, stârnind nisipul, săltând ca turbată prin hârtoape, încât după o clipă dispăru printre dunele deșertului. Convoiul regal se răsfiră, căutând urmele. Puseră la treabă și ogari, veni și rezerva poliției cu niște motopompe și începu să ude cu înfrigurare nisipul — asta pentru că în telegrama cifrată, trimisă de balonul de observație din nori, se strecurase, din grabă, o greșeală, probabil că telegrafistului îi tremurase mâna. Eșaloanele poliției goneau prin tot deșertul, fiecare tufiș, fiecare grămadă de urzici fu cercetată, răscolită, iradiată cu aparate Roentgen portative. Fură săpate o mulțime de gropi, luându-se din ele probe pentru analiză. Însuși procurorul general porunci să-i fie trimis ciberarmăsarul regal la interogatoriu. Seara se făcu mai repede întuneric din cauza mulțimii baloanelor secrete, iar în deșert fu trimisă chiar o divizie de parașutiști cu aspiratoare, ca să cearnă bine tot nisipul. Toți care semănau cu cei trei polițiști urmau să fie reținuți. Dar treaba asta se dovedi a fi foarte complicată, căci se ajunse până acolo că o parte a poliției arestase pe cealaltă. Când se lăsă noaptea, vânătorii, cu teama în suflet, mohorâți, începură să se întoarcă în oraș cu vești din cele mai proaste. Nu reușiseră să dea nicidecum de urma regelui, da parcă îl înghițise pământul.
În plină noapte, la lumina torțelor, cei doi constructori, cu cătușe la mâini, fură aduși în fața marelui cancelar și păstrător al sigiliului coroanei, iar acesta, cu glas de tunet, declară:
— Pentru că ați îndrăznit să atrageți în cursă pe Maiestatea Sa, pentru că ați îndrăznit să ridicați mâna asupra stăpânului nostru milostiv, Prealuminatul Atotstăpânitor și Conducător Ferocius, veți fi sfârtecați, jupuiți, împănați, apoi veți fi pulverizați cu un strecurător-pulverizator special în cele patru vânturi, spre aducere aminte pe veci și a înspăimânta pe toți cei ce plănuiesc crima de regicid. Sentința e fără drept de apel. Amin.
— Și cum, imediat? — întrebă Trurl. Dar noi așteptam să vină un sol…
— Ce sol mai poftești acum, tu, criminal nerușinat?!
În clipa aceea, din fundul sălii năvăliră străjile, care nu îndrăzniseră să bareze cu halebardele încrucișate drumul însuși ministrului poștelor și telegrafului în persoană. Ministrul, în uniformă de gală, cu decorațiile pe piept, se apropie de cancelar și din tolba împodobită cu diamante scoase o scrisoare, rostind:
— Deși sunt artificial, vin din partea regelui! Apoi se preschimbă în boabe mărunte de mac.
Cancelarul, necrezându-și ochilor, desfăcu pecetea și, recunoscând sigiliul regelui, apăsat pe ceara roșie, scoase scrisoarea din plic și citi că regele este obligat să facă un pact cu constructorii, care au folosit metode algoritmice și matematice ca să-l prindă, iar acum nun condiții pe care cancelarul trebuie să le asculte și să le accepte în întregime, dară îi e scumpă viata regelui. Semnat: „Ferocius M.S., dată într-o peșteră necunoscută și aflat în puterea monstrului pseudopolițist, una din cele trei persoane în uniformă”…
Toți începură să strige în gura mare, să întrebe care mai de care ce fel de condiții și ce înseamnă toate astea, dar Trurl repetă întruna:
— Mai întâi scoateți-ne cătușele, altfel nu spunem nimic.
Fierarii îngenuncheară în fața lor, le scoaseră cătușele. Toți se repeziră la ei, dar Trurl o ținea pe a lui.
— Suntem flămânzi, murdari, nespălați, vrem o baie parfumată, cu miros de flori, câteva distracții, o cină zdravănă, și la desert puțin balet, altfel nu scoatem nici o vorbă!
Curtenii crudului rege simțeau că fierb de mânie, dar nu aveau ce face; trebuiră să o înghită și pe asta. Abia a doua zi, în zori, se întoarseră constructorii, aduși de servitori în lectici, odihniți, parfumați, îmbrăcați în haine scumpe. Se așezară la masa verde și începură să dicteze condițiile, dar nu așa, din minte, ca, Doamne ferește, să uite ceva, ci dintr-un carnețel mic, care stătuse toată vremea ascuns după perdea, la reședința lor. Și începură să citească din carnețeclass="underline"