1. Să se pregătească o navă clasa întâi, care să-i transporte acasă.
2. Interiorul navei urmează să fie umplut cu diferite lucruri după cum urmează: briliante — patru puduri, aur roșu — patruzeci de puduri, platină, palladiu și Dumnezeu știe ce alte giuvaeruri — de opt ori pe-atâta, precum și alte suveniruri, după dorința subsemnaților, care singuri și le vor alege din palat.
3. Până ce nava nu va fi gata de drum până la ultimul șurub, încărcată și pregătită, cu covor pe trepte, fanfară de rămas bun, decorații pe pernițe, onoruri, cor de copii, marea orchestră a filarmonicii și entuziasm general — până atunci nimeni n-o să-l vadă pe rege.
4. Se va pregăti o scrisoare de mulțumire, turnată pe o placă de aur, încrustată cu sidef, către Prea Slăvi ții, Prea Luminații Trurl și Clapauțius, în care va fi descrisă pe larg toată povestea; scrisoarea va fi prevăzută ou marele sigiliu al cancelariei, precum și cu sigiliul Coroanei Regale, cu toate semnăturile necesare, apoi plumbuită într-o țeavă de tun, pe care o va duce pe umeri spre navă, fără nici un ajutor, însuși demnitarul Protozorius maestrul de ceremonii, care i-a atras pe planetă pe Prea Puternicii Constructori, crezând că în acest fel o să le pregătească o moarte rușinoasă.
5. Același demnitar va trebui apoi să-i întovărășească pe cei doi constructori în drumul lor de întoarcere, ca o garanție a imunității, a lipsei oricărei urmăriri sau persecuții etc. Pe navă Protozorius va sta tot timpul într-o cușcă lată de trei picioare și înaltă de patru picioare, cu o ușiță prin care i se va da să mănânce și cu o saltea de pilitură de fier; pilitura va fi aceeași pe care Prea Luminații Constructori au binevoit s-o ceară pentru a îndeplini dorințele regelui și care a fost apoi transportată cu balonul secret în arhivele poliției.
6. După eliberare, regele nu trebuie să-și ceară personal scuze Prea Luminaților Constructori, căci scuzele unui asemenea bărbat de stat nu le-ar folosi la nimic.
Iscălit, dat și datat, ș.a.m.d.: Trurl și Clapauțius, pentru Constructorii care pun Condiții, și de Marele Cancelar al Coroanei, Marele Maestru de Ceremonii și Oberpolițmeisterul Șef al Poliției Secrete Pământ-Apă-Balon, din partea Primitorilor Condițiilor.
Ce ar fi putut să facă, drept răspuns la toate astea, curtenii și miniștrii, vineți de furie? Au fost nevoiți să accepte absolut totul. În cea mai mare grabă au dat poruncă să se construiască racheta, iar constructorii au venit imediat după-masă pe șantier ca să controleze cum merge treaba. Și nimic nu le era pe plac: ba că materialul nu e bun, ba că inginerii sunt niște nepricepuți, ba că în salonul principal trebuie pusă o lampă magică, cu patru oberlihturi și cuc la mijloc, iar dacă ei nu știu ce-i acela cuc, cu atât mai rău, regele o să se înfurie în văgăuna sa singuratică și, când se va întoarce, va ști el să se răfuiască deplin cu cei care i-au întârziat eliberarea. Din cauza asta tuturor li se făcu negru înaintea ochilor, se învârteau nervoși de colo-colo, iar polițiștii tremurau de-a binelea.
În sfârșit, racheta fu gata. Hamalii cărară în ea tot felul de lucruri scumpe, saci cu perle, aur, în timp ce o droaie de polițiști cutreiera fără răgaz, dosi în secret, munții și văile, în căutarea regelui. Trurl și Clapauțius râdeau pe înfundate văzând toate acestea, ba chiar îndrăzneau să-i lămurească plini de bunăvoință pe cei care, îngroziți dar curioși, îi ascultau, cum au ajuns la concluzia că trebuie să renunțe la prima idee, ca fiind imperfectă și cum au construit monstrul după cu totul alte planuri. Nu știau nici unde și nici cum să-i monteze centrul regulator, adică creierul, ca să fie cu totul sigur, așa că pur și simplu i-au construit un dispozitiv ca să poată gândi cu piciorul, coada sau botul, și care era plin de măsele de minte. Dar toate astea nu erau decât începutul, căci adevărata problemă se compunea din două părți: cea psihologică și cea algoritmică. Mai întâi trebuia stabilit ce anume va răpune pe rege; în acest scop urma să acționeze un grup de polițiști, extras prin transmutație din monstru, căci polițiștilor care arată mandatul de arestare, alcătuit lege artis, nimic în Cosmos nu li se poate împotrivi. Mai adăugară că ministrul general al poștelor tot din motive psihologice a fost pus să acționeze, deoarece un funcționar de rang inferior ar fi putut fi oprit de străji și deci împiedicat să înmâneze scrisoarea, ceea ce constructorii ar fi plătit cu capul. În plus, ministrul artificial, care a îndeplinit rolul de sol, avea în geantă, în afară de scrisoare, și mijloacele necesare în cazul când halebardierii ar fi trebuit să fie mituiți. Deci s-au gândit la toate. În privința algoritmilor, nu mai rămânea decât să se descopere grupa de monștri a căror subgrupă, calculabilă și închisă, o constituie tocmai poliția. Algoritmul monstrului prevedea transformările succesive în toate încarnările. EL a fost înzestrat cu cerneală chimico-nesimpatică, în draperia cu clopoței, așa că mai târziu a acționat singur asupra elementelor, tocmai datorită monstruoasei autoorgahizări a poliției: Mai. târziu, constructorii au publicat într-o rezistă științifică și un studiu cu titluclass="underline" „Funcțiile general-recursive eta-beta-meta pentru cazul special al transformării forțelor polițienești în forțe poștale și monstruale în câmpul compensativ al clopoțeilor, rezolvate pentru trăsurici cu două, trei și patru roți, lăcuite în verde, cu lampă de petrol, în condițiile folosirii unei matrițe reversibile pe bază de ulei de ricină, colorat în roz, în scopul abaterii atenției, sau teoria generală a monstrualisfieii mono- și poli-țiste, concepută matematic”. Se înțelege că nici unul dintre curteni, cancelari, ofițeri, sau din poliție, n-a înțeles un cuvânt din toate astea. Dar ce contează? Și nu se știe dacă supușii lui Ferocius nu aveau mai degrabă motive să-i admire pe constructori, decât să-i urască.
În sfârșit, totul fu gata de start. Trurl intră în palat cu un sac în spinare și, conform înțelegerii, luă de pe pereți ce-i plăcu. O caretă îi duse pe vitejii noștri la cosmodrom, unde-i așteptau mulțimile și corul de copii; fetițe în costume populare le-au înmânat flori, demnitarii au citit de pe foi de hârtie cuvântări de mulțumire și rămas bun, orchestra a cântat, cei mai slabi din fire au leșinat, iar la urmă s-a lăsat o liniște de mormânt. În clipa aceea, Clapauțius își scoase un dinte, răsuci ceva în el, dar nu era un dinte obișnuit, ci o stație de transmisie-recepție în miniatură. Apăsă pe un buton și la orizont apăru un nor de culoarea nisipului, care creștea tot mai mult, lăsând în urma lui o dâră de praf. Asoliză repede pe locul pustiu dintre navă și mulțime, se opri brusc, aruncând nisipul în toate părțile și toți, încremenind, văzură că e monstrul. Era într-adevăr monstruos! Ochii îi erau arzători ca doi sori, se bătu peste spinare cu o coadă de șarpe, iar scânteile săreau cât colo, găurind veșmintele de gală, neînzăuate, ale demnitarilor.
— Dă-i drumul regelui! — îi strigă Clapauțius, dar monstrul îi răspunse cu glas de-a dreptul omenesc:
— Nici nu mă gândesc. Acum e rândul meu să pun condiții…
— Cum asta?! Ai înnebunit? Trebuie să ne dai ascultare, conform datelor matriței! — strigă înfuriat Clapauțius în consternarea generală.