— Și de ce, mă rog? Mă doare undeva de matrița voastră. Sunt un monstru algoritmic, antidemocratic, cu privire ucigătoare, cu poliție, ornamentație, apariție și autoorganizare. În burtă-l țin pe rege, nu știu de nici o lege, trăsură am cu două roți, strigă până nu mai poți. Faceți câțiva pași, că plesniți de grași, jos cu voi, că fac tărăboi!
— Ei, las’ că ți-arăt eu! — îi strigă, scos din fire, Clapauțius, iar Trurl îl întrebă pe monstru:
— De fapt, ce vrei, la drept vorbind?
Și ascunzându-se în spatele lui Clapauțius își scoase și el un dinte, dar ca să nu-l vadă monstrul.
— Mai întâi, vreau să iau de soție…
Dar nimeni nu putu afla pe cine vrea să ia monstrul de soție, căci în clipa aceea Trurl apăsă dintele și strigă: Erem terem tâtârât, piei, monstrule, că ești urât!
Cuplajele magnetico-dinamice, care uneau toți atomii monstrului, se desfăcură pe dată sub influența acestor cuvinte, monstrul însuși începu să clipească din ochi, să-și agite urechile, urlând, bufnind, zbătându-se. Dar zadarnic. Răspândind un miros de fier ars, monstrul se descompuse, asemenea unei momâi din nisip, uscată și călcată în picioare… Rămase numai o grămăjoară mică. și deasupra ei regele, zdravăn, deși cam murdar, strâmb, ponosit și furios că i-a fost dat să treacă prin toate întâmplările astea.
— S-a cam scrântit la cap — zise Trurl către cei de față. Și nu se știe, de fapt, la cine se referea, la rege sau la monstrul care încercase să se revolte împotriva creatorilor lui. Dar aceștia, evident, prevăzuseră în algoritm și vreo astfel de neagră eventualitate.
— Și acum — încheie Trurl — vă rog să-l băgați pe maestrul de ceremonii în cușcă, iar noi să ne urcăm în rachetă…
Expediția a treia sau balaurii probabilității
TRURL ȘI CLAPAUȚIUS fuseseră elevii marelui Cerebron Emtadratus, care predase timp de patruzeci și șapte de ani Teoria Generală a Balaurilor, la Școala Neantică Superioară. După cum se știe, balauri nu există. Această constatare primitivă ar putea fi suficientă pentru o minte simplă dar nu și pentru știință, deoarece Școala Neantică Superioară nu se ocupă deloc cu ceea ce există. Banalitatea existenței a fost dovedită de prea multă vreme, ca să mai fie nevoie să i se consacre măcar un cuvințel, așa că genialul Cerebron, atacând problema cu metode exacte, a descoperit trei categorii de balauri: nuli, imaginari și negativi. Toți aceștia, după cum s-a spus, nu există, dar fiecare categorie nu există în mod diferit. Balaurii imaginari și cei nuli, pe care specialiștii îi numesc imaginiști și nuliști, nu există într-un mod mult mai puțin interesant decât cei negativi. De multă vreme se cunoaște în balaurologie paradoxul care constă în faptul că atunci când doi negativi se herborizează (operație care corespunde în algebra balaurilor înmulțirii din aritmetica obișnuită), ca rezultat apare un semi-balaur de gradul aproximativ 0,6. De atunci lumea specialiștilor s-a împărțit în două tabere: una susține că e vorba de o parte dintr-un balaur, socotind de la cap la coadă, iar a doua, că dimpotrivă, socotind de la coadă la cap. Marele merit al lui Trurl și Clapauțius a fost că au demonstrat eroarea acestor concepții. Ei au aplicat pentru prima dată, în acest domeniu, calculul probabilității, creând astfel balaurologia probabilistică, din care rezultă să balaurul este, din punct de vedere termodinamic, imposibil numai în sens statistic, ca și elfii, spiridușii, piticii, gnomii, vrăjitoarele etc. Din formula generală a improbabilității ambii teoreticieni au dedus coeficienții de piticizare, de selfizare ș.a. Din aceeași formulă rezultă că ar trebui să așteptăm manifestarea spontană a unui balaur obișnuit cam șaisprezece cvinto-cvadralioane de heptilioane de ani. Desigur, această problemă ar fi rămas o simplă curiozitate matematică, de n-ar fi fost pasiunea de constructor a lui Trurl, care hotărî să studieze această chestiune empiric. Și pentru că era vorba de fenomene improbabile, inventă amplificatorul de probabilitate și-l experimentă, mai întâi la el în pivniță, apoi pe un poligon special, numit Poligon Balauristic sau Balauroligon, a cărui construcție fusese finanțată de Academie. Cei nefamiliarizați cu teoria generală a improbabilității se întreabă până în ziua de azi de ce Trurl a probabilizat balaurul și nu un elf sau un pitic, dar o fac din ignoranță, căci nu știu că balaurul este pur și simplu mai probabil decât piticul. Trurl, pare-se, intenționase să meargă mai departe în experiențele sale cu amplificatorul, dar încă de la prima experiență s-a accidentat grav, căci balaurul, care se virtualiza, coalizase. Din fericire, Clapauțius, care se afla de față în clipa aceea, a micșorat probabilitatea și balaurul a dispărut. Mulți învățați au repetat apoi experiențele cu balaurotronul, dar cum le lipsea rutina și sângele rece, o mare cantitate de materie primă balaurică a ajuns în stare liberă. Abia atunci se dovedi că monștrii scârboși au o altfel de formă de existență spre deosebire, să zicem, de nu știu ce dulapuri, bufete sau mese. Balaurii se disting înainte de toate printr-o probabilitate de regală destul de însemnată de cum au apărut. Dacă se organizează împotriva unui asemenea balaur o vânătoare, și încă cu hăituială, vânătorii, cu arma gata de tras, nimeresc numai o bucată de pământ, arsă și rău mirositoare, căci balaurul, văzând că e urmărit, părăsește spațiul real pentru a se ascunde în cel configurativ. Ca un animal prost și necioplit ce e, face asta, bineînțeles, curat din instinct. Persoanele primitive, neputând înțelege cum de se întâmplă una ca asta, cer uneori cu tărie să li se arate acest spațiu configurativ. Ei nu știu însă că electronii, a căror existență nimeni sănătos la minte n-o neagă, se mișcă și ei numai în spațiul configurativ și soarta lor depinde de undele de probabilitate. De altfel, încăpățânatului îi convine mai degrabă să accepte inexistența electronilor decât a balaurilor, pentru că electronii, cel puțin separat, nu coalizează.
Colegul lui Trurl, Harborizeus Cibr, a fost primul care a cuantificat balaurul, a stabilit unitatea, numită balauron, cu care se calibrează, după cum se știe, calculatorii balaurilor, ba a stabilit chiar curbura cozii lor, fapt pe care era cât pe-aci să-l plătească cu viața. Dar ce puteau însemna toate aceste realizări științifice pentru masele largi, torturate de balaurii care, călcând totul în picioare, răcnind și aruncând flăcări, făceau atâtea pagube, cerând uneori chiar câte o fecioară drept plată Ce le păsa nefericiților că balaurii lui Trurl, ca indeterminiști, se comportă de fapt în conformitate cu teoria, dar contrar oricărui bun simț, că această teorie prevede sinuozitățile cozilor lor, cu care distrug satele și semănăturile? Nu e deci de mirare că mulțimea, în loc să aprecieze cum se cuvine realizările remarcabile ale lui Trurl, îl vorbea de rău, iar un grup de ignoranți nemaiîntâlniți în ale științei i-a tras o bătaie strașnică vestitului constructor. El însă, împreună cu prietenul său Clapauțius, nu și-a întrerupt cercetările. A ajuns la concluzia că balaurul există în funcție de buna lui dispoziție și starea de saturație generală, precum și faptul că singura metodă sigură de lichidare a lui este reducerea probabilității la zero, ba chiar la valori negative. Se înțelege că aceste cercetări cereau mult timp și bătaie de cap, iar în vremea asta balaurii, care se găseau în libertate, își vedeau de treabă mai departe, pustiind numeroase planete. Mai rău, se înmulțeau chiar. Asta i-a dat lui Clapauțius prilejul de a aplica o lucrare excepțională cu titlul „Transferurile covariante de la balauri la balaurași, sau cazul special de trecere de la stări interzise din punct de vedere fizic la stări interzise din punctul de vedere al poliției”. Lucrarea aceasta a făcut multă vâlvă în lumea științifică, care-și amintea bine de acel vestit balaur polițist, cu ajutorul căruia vitejii constructori se răzbunaseră pe crudul rege Ferocius pentru nenorocirile mult regretaților lor colegi. Dar lumea se tulbură foarte mult abia atunci când se află că un oarecare constructor, pe nume Bazileus Emerdvanitul, călătorind prin întreaga Galaxie, prin simpla lui prezență provoacă apariția balaurilor acolo unde înainte nimeni nu-i mai văzuse. Când disperarea generală și starea de calamitate atingeau apogeul, el se înfățișa stăpânului țării respective și după târguieli serioase, încheiate de obicei cu primirea unor onorarii aproape de neconceput, trecerea la distrugerea balaurilor. Mai întotdeauna reușea, deși nimeni nu știa cum, pentru că acționa pe ascuns și de unul singur. De altfel, garanția succesului balaurolizei o dădea numai statistic, iar când unul dintre regi îl plăti pentru faptele lui cu ducați care erau numai statistic buni, din clipa aceea începu, fără rușine, să analizeze, cu apă regală, natura metalului din care fuseseră făcute monedele cu care i se plătea. În vremea aceasta, Trurl și Clapauțius, care se întâlniră într-o după-amiază, începură să discute cam așa: