— Ai auzit de acel Bazileus? — întrebă Trurl.
— Am auzit.
— Și ce zici de el?
— Nu-mi place deloc.
— Nici mie. Ce crezi că face?
— Eu cred că folosește amplificatorul.
— Probabilității?
— Da. Sau sisteme rezonatoare.
— Sau generatorul de balauri.
— Te referi la balaurotron?
— Da.
— Desigur, e foarte posibil.
— Totuși — continuă revoltat Trurl — știi, asta ar fi o ticăloșie! Ar însemna că el însuși, pentru o vreme, aduce cu el acești balauri în stare potențială, cu o probabilitate aproape de zero. Când mai prinde rădăcini, acolo unde se află, atunci mărește șansele, le amplifică până ajung aproape la certitudine și, se înțelege, atunci urmează virtualizarea, concretizarea și totalizarea evidențială.
— Clar. Probabil îi scoate pe „b” sau chiar pe „bal” din matriță și pune în locul lui pe „t”. În felul acesta apare de la început înfuriat un balaur ca un taur.
— Da, un balaur ca un taur e, se pare, lucrul cel mai rău din câte pot exista.
— Dar ce crezi, pe urmă anulează cu ajutorul retroreactorului anihilator sau micșorează numai pentru o vreme probabilitatea și o șterge cu banii?
— E greu de spus. Dar chiar dacă ar deprobabiliza numai, ar fi o și mai mare ticăloșie, căci mai devreme sau mai târziu zerofluctuațiile trebuie să ducă la formarea de balauromatrițe și atunci toată povestea se repetă de la capăt.
— Da, dar atunci atât el, cât și banii, i-ai de unde nu-s… mormăi Clapauțius.
— Nu crezi că ar fi mai bine să ne adresăm, în problema asta, Oficiului Central de Reglementare a Balaurilor?
— Ei, nu, asta nu. La drept vorbind, nici nu știm dacă face ceea ce-i atribuim noi. Nu suntem siguri. N-avem nici un fel de dovezi. Doar se întâmplă să apară fluctuații statistice și fără amplificator. Înainte vreme nu existau nici matrițe, nici amplificatoare, și tot mai apăreau din când în când balauri. Pur și simplu accidental.
— Se pare că așa stau lucrurile… zise Trurl. Și totuși… ei apar de regulă după descinderea lui pe o planetă!
— Așa e. Dar să-l reclamăm nu se cade, fiindcă e un coleg de breaslă. Doar dacă noi înșine am întreprinde ceva. Ce zici?
— S-ar putea.
— Bine zici, și eu sunt de aceeași părere. Dar ce să facem?
În acest moment al discuției renumiții balaurologi se cufundară într-o dispută de specialitate, din care orice ascultător întâmplător n-ar fi înțeles o iotă. Ar fi auzit numai termeni enigmatici, precum: „calculator de balauri”, „transformație necodală”, „slabe reacții balaurice”, „difracție și dispersare a balaurilor”, „balaur taro”, „balaur moale”, „dracoprobabilisticus”, „spectrul incontinuu al bazileului”, „balaur în stare de trezie”, „anihilarea unei perechi de balauri ca tauri contrarii în câmpul de deremorcare generală”, etc.
Rezultatul acestei pătrunzătoare analize a fenomenului fu o nouă expediție, a treia la rând, în vederea căreia ambii constructori se pregătiră minuțios, neezitând să-și încarce nava cu o mulțime de aparate complicate.
Între altele, luară un difuzator și un tun special, care trăgea cu anticapete. În timpul călătoriei, când descinseră pe rând în Entia, Pentia și în Ceruleia, înțeleseră că nu vor fi în stare să parcurgă tot spațiul peste care se abătuse plaga balaurilor. Mai simplu era, se înțelege, să se despartă, așa că, după o consfătuire de lucru, fiecare o porni în altă direcție. Clapauțius lucră multă vreme în Prestopondia, angajat de împăratul Uimitoslav Ampetrițius, care era gata să-i dea chiar fata de soție, numai să scape de balauri. Balauri de înaltă probabilitate apăruseră chiar pe străzile capitalei, iar virtuali erau puzderie. Ce-i drept, un balaur virtual, cum ar spune un om simplu naiv, „nu există”, adică nu poate fi zărit în nici un fel, căci nu face nimic din ceea cp ar provoca manifestarea lui. Dar calculul lui Cibr-Trurl-Clapauțius-Minogi, dar mai ales ecuația undei balaurice arată clar că balaurul ajunge din spațiul configurativ în cel real mai ușor decât un copil de acasă până la școală. Așa că în locuință, în pivniță, sau în pod, în orice clipă, în condițiile creșterii generale a probabilității, poți da peste un balaur, sau chiar peste un superbalaur.
În loc să alerge după balauri, ceea ce și așa nu i-ar fi folosit la nimic, Clapauțius, ca un adevărat teoretician, se apucă de treabă metodic, așezând în piețe și scuaruri, prin sate și orașe balauroreductori probabilistici și, nu după multă vreme, monștrii deveniră cea mai mare raritate. Încasându-și atunci onorariul și primind totodată diploma de onoare, Clapauțius își luă zborul ca să se întâlnească cu prietenul său Trurl. Pe drum însă observă o planetă din care cineva îi făcea semne disperate. Presupunând că era Trurl, căruia i se întâmplase ceva rău, Clapauțius coborî acolo. Semnele însă veneau din partea locuitorilor Trufloforei, supușii regelui Pestrițius. Aceștia căzuseră pradă numeroaselor superstiții și credințe primitive, iar religia lor, numită pneumatologie draconistică, susținea că balaurii apar ca pedeapsă pentru păcatele lor și pentru că au suflet necurat. Dându-și seama că dacă se prinde în discuții cu dracologii regelui ar dovedi o mare nechibzuință, căci metodele aplicate de aceștia se reduceau la tămâierea locurilor bântuite de balauri, Clapauțius preferă să facă mai degrabă sondaje în teren. Planeta era locuită în acea clipă de un singur monstru, dar din soiul cel mai înfricoșător al echidnelor. Clapauțius hotărî să se pună în slujba regelui, dar aresta nu-i răspunse de îndată, aflându-se, evident sub influența doctrinei lipsite de sens care muta cauzele apariției balaurilor într-o lume din afara vieții temporale. Studiind ziarele locale, Clapauțius află că Echidna, care-și face mendrele pe planetă, era considerată de unii drept un singur exemplar, pe când alții o considerau o ființă multiplă, capabilă să se găsească în mai multe locuri în același timp. Asta i-a dat de gândit, deși nu s-a mirat deloc, pentru că localizarea acestor creaturi scârboase se supune așa-numitelor anomalii balaurice, și unele exemplare, mai ales cele distrate, sunt „dispersate” în spațiu, ceea ce constituie un efect normal al amplificării izospinale a momentului cuantic. Așa cum palma scoasă pe jumătate din apă arată la suprafața ei cinci degete, în aparență complet independente unul de altul, tot așa, ieșind din spațiul configurativ în cel real, balaurii arată a fi mai mulți, deși e vorba doar de unul singur. La sfârșitul următoarei audiențe, Clapauțius îl întrebă pe rege dacă pe planetă nu se găsește cumva Trurl; îi povesti pe larg cum arată prietenul său și rămase surprins când auzi că acesta se afla nu de multă vreme în țara lui Pestrițius, ba chiar că se oferise să gonească Echidna, primise un acont din onorariu și o pornise spre munții din apropiere, unde balaurița fusese observată mai des, după care se întorsese a doua zi, cerând restul de bani, iar ca dovadă a victoriei sale arătase patruzeci și patru de dinți de balaur. S-au iscat însă unele neînțelegeri și plata a fost oprită până la lămurirea problemei. Trurl se cam supărase atunci, s-a exprimat de câteva ori cu glas tare nu prea frumos la adresa monarhului, plecând apoi într-o direcție necunoscută. De atunci nu s-a mai auzit nimic despre el. În schimb, Echidna a reapărut, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, pustiind și mai amarnic satele și orașele, spre disperarea generală a locuitorilor.