Toată istoria asta i s-a părut cam ciudată lui Clapauțius, dar era greu să pună la îndoială adevărul celor spuse de însuși regele, așa că își luă ranița pe care o umpluse cu cele mai puternice mijloace balauricide și o porni de unul singur spre munții ale căror creste înzăpezite se înălțau maiestuos în lumina răsăritului.
Pe stânci descoperi imediat primele urme ale monstrului. De altfel, chiar dacă nu le-ar fi observat, i-ar fi dat de veste despre existența sa izul caracteristic al duhorii de pucioasă. Merse cu îndrăzneală mai departe, gata în orice clipă să folosească arma atârnată de gât, uitându-se fără încetare la indicatorul balaurometrului. Un timp săgeata acestuia arătase numai zero, apoi începu să tremure alarmant, până ce, încet, de parcă ar fi înfrânt o piedică invizibilă, se târî spre cifra unu. Acum Clapauțius nu se mai îndoia că Echidna se află prin apropiere. Asta-l miră foarte mult, pentru că nu-și putu închipui deloc că încercatul său prieten și vestitul teoretician Trurl putea să greșească calculele și astfel să nu izbutească a distruge balaurița. Era greu de crezut și faptul că, neîndeplinindu-și misiunea, se întorsese la curtea regelui cerând plată pentru munca pe care nu o făcuse.
Nu după mult timp, pe drum întâlni o coloană de locuitori, tare înspăimântați se pare, căci se uitau mereu neliniștiți în toate părțile, străduindu-se să se țină cât mai aproape unii de alții: încovoiați sub greutățile cărate în spinare și pe cap, mergeau unul după altul spre vârful muntelui. Dându-le binețe, Clapauțius îi opri și îl întrebă pe cel din capul coloanei ce fac.
— Domnule! — îi răspunse omul îmbrăcat într-o manta cam cârpită, care se dovedi a fi un funcționar mai mărunt al regelui — ducem birul balaurului.
— Birul? Oho! Da’ ce fel de bir îi duceți?
— Păi ce să-i ducem, iaca ce vrea balaurul, domnule: aur, pietre scumpe, parfumuri străine și tot felul de alte bunătăți.
Clapauțius rămase mut de uimire, căci balaurii nu cer niciodată asemenea biruri. În orice caz, nu doresc nici parfumuri, al căror miros natural nu-l pot suporta, nici bani, cu care n-au ce să facă.
— Dar fecioare nu cere cumva balaurul, omule? — întrebă el.
— Nu, domnule. Mai demult, da. Încă acum un an îi mai duceam, vreo zece-cincisprezece, după cum avea poftă. Dar de când a apărut un om de prin alte părți, adică un străin, domnule, și a început să umble prin munți, singur, singurel, cu tot felul de cutii și aparate în spinare…
Aici bietul om se întrerupse, privind cu neliniște la uneltele și armele lui Clapauțius, și mai ales la ceasul cel mare al balaurometrului, care tot timpul ticăise ușor, săltându-și limba cea roșie pe cadranul alb.
— Apăi tocm-așa le avea pe toate, ca și matale! — continuă omul, cu glas tremurat. Ca două picături de apă, ce să zic…
— A, eu le-am cumpărat de ocazie din târg — spuse Clapauțius, vrând să-i alunge bănuielile. Dar ia spuneți-mi, oameni buni, nu știți cumva ce s-a întâmplat cu străinul acela?
— Ce s-a făcut, adicătelea, cu el? Păi asta nu mai știm, fie-ne cu iertare. Să vezi ‘mneata cum a fost. Odată, să fi fost acum vrea două săptămâni, nu-i așa, cumetre Barbaroane? Două săptămâni sau mai mult?
— Păi, așa, așa… Două săptămâni, sau poate patru. Dacă nu chiar șase.
— Ei, și cum zic, a venit, domnule, a venit la noi, a înfulecat binișor, nu zic, a plătit tot cum se cuvine, a mulțumit, n-am ce zice, ce este este, p-ormă s-a uitat încoa și-ncolo, a mai ciocănit pereții noștri din bârne, ne-a întrebat de prețurile de-acu’ un an, p-ormă a început să-și înșire aparatele și să scrie ceva de-i săreau deștele. Da’ scria tot, tot ce vedea, într-o cărticică mică, roșie, pe care o căra sub braț, pe urmă ăla — cum îi zice, cumetre? — ter… temper… na, că nu poci să-i zic, stuchi-l-ar mâțele!
— Termometru, șefule!
— Așa, așa, că așa-i zicea! Scoate termometrul și zice că e pentru balauri, îl îndreaptă ba ici, ba colea, și iar scrie, domnule, în caietu’ ăla al lui, pe urmă zvârle aparatele în sac, sacu’ pe umeri, își ia rămas bun și se duce. De atunci nu l-am mai văzut, domnule. Da’ să vedeți, că, chiar în noaptea aceea s-a auzit huruind ceva foarte departe. Parcă dincolo de muntele lu’ Mydrag — ăla de să vede, domnule, dincolo de vârful ăsta ca un erete, că ăluilalt îi zice al lu’ Pestrițiu, după numele regelui nostru prea luminat, iar ăl de mai încolo, parcă mai ascuns, ca o târtiță bleagă, îi zice Pacostea, și asta îi vine de acolo că o dată…
— Hai să lăsăm munții, bre, omule — zise Clapauțius. Va să zică, spuneai că într-o noapte parcă a huruit ceva. Ei, ce-a mai fost după aceea?
— Păi, ce să fie, nimica, domnule. Cum a bufnit, căsuța mea s-a dus cât colo și eu am căzut din pat pe podea. Da’ asta e ceva obișnuit la mine, că dacă bălăurica se freacă câteodată de stâlpul casei, mai c-o dărâmă peste om; să spună, uite, și fratele lui Barbaron, pe el l-a aruncat în copaia de rufe, că tocma’ spălau, când i-a venit bălăuricii chef să se frece de colțu’ casei….
— Ei, oameni buni, lăsați poveștile astea! — îi zori Clapauțius. Bun, a huruit, a trosnit, ai căzut pe podea, și mai departe?
— Păi, când vă spun pe șleau că nimic. De-ar fi fost ceva, aș fi avut ce spune, dar așa, dacă n-a fost nimic, apăi nu-i nimic de spus, ce să ne mai batem gura de pomană, nu-i așa, cumetre Barbaroane?
— Așa-i, cum zici, așa a fost.
Clapauțius clătină din cap și plecă mai departe întregul convoi o porni în sus, spre munte, iar spinările se îndoiau sub greutatea birului balauresc. Clapauțius își dădu seama că vor lăsa totul în vreo peșteră indicată de balaur, dar n-a mai stat să-i întrebe în amănunt. Discuția cu primarul și cumătru-său îl obosise din cale-afară. De fapt, auzise mai înainte cum unul dintre localnici îi spusese altuia că balaurul „a ales un asemenea loc, încât să-i fie și lui aproape și nouă”…
O porni voinicește, alegând drumul indicat de balauroindicator, care arăta întruna zero virgulă opt zecimi de balaur.
„O fi vreun balaur mai discret sau naiba știe ce?” — se gândi Clapauțius, mărșăluind cu dese opriri, căci soarele ardea nemilos, aerul era înăbușitor, pietrele încinse, iar de jur-împrejur nu se vedea nici fir de verdeață, numai pământ uscat și crăpat printre stânci și bolovanii arși până hăt departe, spre vârfurile maiestuoase.
Trecu un ceas, soarele trecuse de amiază, dar el mergea întruna prin pietriș, printre stânci și lespezi, până ce ajunsese într-un defileu îngust, întunecos și rece. Săgeata roșie sări la 0,9, aproape de unu și, tremurând, se opri.