Clapauțius puse ranița pe o stâncă și scoase balaurometrul al cărui ac tremură cu putere. Atunci puse în funcțiune reductorul de probabilitate și scrută atent împrejurimile. Se afla pe marginea unei stânci de unde putea privi în adâncul defileului, în care parcă se mișca ceva.
„Nu mai încape îndoială, ea e!” — își zise, căci Echidna e de genul feminin. Îi veni în gând că poate de aceea nu-și dorește să aibă vreo fecioară? „Da, dar mai înainte le primea bucuroasă. Ciudat, foarte ciudat. Dar acum mai important e să o nimeresc, pe urmă totul se va termina cu bine!” — gândi el și, pentru orice eventualitate, băgă mâna în raniță ca să scoată dracodestructorul al cărui jet împinge balaurii spre neființă. Se târî binișor până la buza stâncii. Pe fundul văii, unde cândva curgea un pârâu, se mișca o balauriță cenușie, de proporții imense, dar cu oasele ieșite prin piele de atâta foame. Clapauțius se lumină pe dată. Ar putea s-o anihileze prin schimbarea semnului matriței balauristice de la pozitiv: la negativ, și atunci probabilitatea statistică a nebalaurului va depăși balaurul. Dar e foarte riscant, având în vedere faptul că o cât de mică abatere poate provoca o schimbare cu urmări catastrofale. Nu o dată s-a întâmplat ca, în febra lucrului, să iasă în loc de antibalaur alți balauri. Iată ce multe depind de o singură literă! În afară de asta, deprobabilizarea totală ar face imposibilă cercetarea naturii Echidnei. Așa că, se opri, având în minte frumoasa imagine a pieii uriașe de balaur din cabinetul său, dintre fereastră și bibliotecă. Dar nu era momentul să se lase pradă visării, deși o altă eventualitate îi apăru la fel de ispititoare, și anume, să trimită un balaur cu asemenea gusturi neobișnuite muzeului balaurologic. Se mai gândi și ce strașnică lucrarică științifică ar mai scoate pe baza unui exemplar atât de bine păstrat, așa că își trecu arma în mâna stângă, apucă cu dreapta flinta încărcată cu anticap, ținti îndelung, apoi apăsă pe trăgaci.
Arma detună ca toți dracii. Un norișor argintiu de fum înconjură țeava și pe Clapauțius, care, pentru o clipă, scăpă balaurul din ochi. Dar fumul se destrămă repede.
Basmele vechi povestesc despre balauri tot felul de lucruri neadevărate. Așa de pildă, spun cum că balaurii ar avea câte șapte capete. Nici pomeneală. Balaurul poate avea numai un singur cap, pentru că prezența a două capete ar duce imediat la certuri și dispute aprinse, De aceea, policăpoșii, cum li se mai spune în știință, au pierit datorită luptelor interne. Îndărătnici și mărginiți din fire, acești monștri nu suportă nici cea mai mică împotrivire, așa că două capete într-un corp duc la moarte rapidă, căci fiecare cap, vrând să-i facă celuilalt în necaz, ba se abține de la mâncare, ba chiar își reține răutăcios răsuflarea, cu urmări lesne de înțeles. Tocmai acest fenomen a fost folosit de Euforis Tandras, inventatorul muschetei cu anticapi. Cu ea i se infiltrează balaurului un căpșor electronic maleabil în corp. Îndată se iscă dezordine, bătaie și certuri, și, drept urmare, balaurul, ca atins de paralizie, rămâne așa înțepenit, o zi și o noapte, o săptămână, uneori chiar o lună; s-a întâmplat chiar că abia după un an și-a venit în fire. În vremea asta poți face cu el tot ce poftești.
Dar balaurul pe care-l imobilizase Clapauțius se purta foarte ciudat. Ce-i drept, sări în picioare, urlând, de se cutremurară stâncile, lovi în juru-i cu coada, încât mirosul de scântei se răspândi în toată valea, dar pe urmă se scărpină după ureche, tuși și porni liniștit mai departe. Necrezându-și ochilor, Clapauțius o luă la goană pe crestele stâncoase, scurtând astfel drumul spre vărsarea pârului secat, căci acum nu o oarecare lucrărică științifică, nu un articolaș, două, în „Almanahul Balauristic” îi trecură prin minte, ci cel puțin o întreagă monografie pe hârtie cretată, cu portretul lui și al balaurului.
La capătul stâncilor se opri, îngenunche, duse la ochi arma improbabilității, ținti și lansă deposibilitatizatorii. Patul puștii îi tremură în mână, arma încinsă dispăru într-o pânză cenușie de ceață, balaurul fu înconjurat de un nimb, ca luna când anunță schimbarea vremii, și atât. Pentru a doua oară Clapauțius îl făcuse pe balaur cât se poate de improbabiclass="underline" tensiunea imposibilitativității era atât de mare, încât un fluturaș, care tocmai trecea pe acolo, începu să transmită din aripi, prin alfabetul Morse, a doua „Carte a junglei”, iar printre sfărâmăturile de stâncă pluteau umbre de zâne, rusălci și vrăjitoare. Ecoul limpede al tropotului de copite arăta că pe undeva niște centauri, scoși din imposibilitate prin puternica intensitate a aruncătorului de improbabilitate se hărțuiesc cu balaurii. Dar balaurul, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, se așeză greoi, căscă și începu să se scarpine cu poftă pe spinare cu labele de dinapoi. Arma încinsă îi ardea degetele lui Clapauțius, care, disperat, apăsa mereu pe trăgaci. Ceva asemănător nu mai văzuse până atunci — pietricelele mai mici, aflate în apropiere, se ridicau ușor în văzduh, iar praful pe care balaurul scărpinându-se îl stârnea, în loc să se așeze alandala, desena în aer inscripția foarte citeață SLUGA DUMNEAVOASTRĂ, DOMNULE DOCTOR. Se întuneca, iar din zi se făcea noapte, câteva blocuri mari de calcar o porniră la plimbare, discutând încetișor de una și de alta, într-un cuvânt, se întâmplau tot felul de minunății, dar teribilul animal, odihnindu-se la treizeci de pași de Clapauțius, nici gând n-avea să dispară. Clapauțius aruncă arma, băgă mâna în sân, scoase de acolo o grenadă antibalaurică și, încredințându-și sufletul matriței transformărilor atotspinorale, o. aruncă cu putere. Se auzi o explozie, coada balaurului zbură cât colo, o dată cu sfărâmăturile de stâncă, iar balaurul, strigând cu glasul cel mai omenesc cu putință: „Aoleu!” — o luă la fugă, drept spre Clapauțius. Acesta, văzându-și moartea atât de aproape, ieși din ascunzătoare, strângând spasmodic scurta lance cu anti-materie. Vru să-și ia avânt, când se auzi iar strigând:
— Stai! Oprește-te! Nu mă omorî!
— Ce-i asta, balaurul vorbește? — se miră Clapauțius. Nu, se vede că mi-am pierdut mințile…
Întrebă totuși:
— Cine vorbește? Balaurul?
— Care balaur? Sunt eu!
Din norii de praf apăru Trurl, atinse ceafa balaurului, răsuci ceva acolo și monstrul căzu ușor în genunchi, stingându-se cu un urlet prelung.
— Ce-i mascarada asta? Ce-nseamnă toate astea? De unde a apărut balaurul? Ce-ai făcut cu el? — tăbărî Clapauțius cu întrebările.
Trurl își scutură hainele de praf, ferindu-se de prietenul lui.
— Ei, acu’, unde, cum și ce… Lasă-mă să vorbesc! Am omorât balaurul, dar regele n-a vrut să-mi plătească…
— De ce?
— Se vede treaba că din zgârcenie. A dat vina pe birocrație. Ba că trebuie să se alcătuiască un proces-verbal în prezența unei comisii, ba că mai e nevoie de nu știu ce măsurători, de autopsie, ba că trebuie să se întrunească Consiliul Coroanei, că hâr, că mâr, Tezaurierul principal al curții spunea și el că nu știe cum să facă plata, fiindcă așa ceva nu s-a prevăzut în fondul de salarii. Într-un cuvânt, deși i-am rugat, am insistat, m-am dus personal la casierie, la rege, la Consiliul Coroanei, nimeni n-a vrut să stea de vorbă cu mine, iar când mi-au mai cerut să depun și biografie, cu fotografii cu tot, atunci ce era să fac, am plecat. Dar balaurul era de-acum în stare ireversibilă. L-am jupuit de piele am tăiat câteva crenguțe de alun, am găsit undeva un stâlp de telegraf vechi, și gata, de altceva n-am mai avut nevoie; l-am împăiat și… am început să fac pe balaurul…