— Dar dacă ar fi înfrânt? Dacă ar trebui să ducă tratative, cerând, ca învins, îndurare?
— Ei, atunci, da, fără îndoială, dar cum poți crede că aș fi în stare să împing două mari state într-un război sângeros, și încă unul cu un sfârșit nesigur, ca să obțin pentru fiul meu mâna fiicei regelui vecin? Nu, asta nu se poate, în ruptul capului.
— Nici nu așteptam altă hotărâre din partea Maiestății Voastre — zise liniștit Trurl. Sunt fel de fel de războaie, iar cel pe care l-am născocit este unul cu totul nesângeros. Nu-l vom ataca pe regele vecin cu armele. Nu numai că nu vom lua viața nici unuia dintre cetățenii țării lui, ci dimpotrivă!
— Cum adică? Ce tot spui? — întrebă regele mirat.
Pe măsură ce Trurl își destăinuia în șoaptă secretul său la urechea monarhului, chipul, până atunci mohorât al acestuia se lumina treptat, iar la urmă exclamă:
— Bine, fă cum gândești, dragul meu străin, și să te ajute Cel de Sus!
Încă de a doua zi fierăriile și atelierele Curții Regale trecură, după planurile lui Trurl, la fabricarea unui mare număr de aruncătoare, teribil de puternice, dar cu o destinație total necunoscută. Fură instalate pe planetă, mascate de rețele de apărare, așa că nimeni nu bănuia nimic. În același timp, Trurl stătea zi și noapte în laboratorul regal de cibergenetică, supraveghind niște cazane tainice, în care clocoteau fierturi ciudate, iar clacă vreun spion ar fi încercat să-l urmărească, n-ar fi putut afla nimic, în afară de faptul că, din când în când, în laboratoarele închise cu șapte lacăte, se auzea câte un scâncet, iar doctoranții și asistenții alergau în toate părțile cu brațele pline de scutece.
Bombardarea începu o săptămână mai târziu pe la miezul nopții. Puse la punct și lustruite de bătrânii canonieri, țevile se ridicară toate ca una singură, ținând steaua albă a statului vecin și porniră focul, nu aducător de moarte, ci de viață. Trurl bombarda cu prunci, pruncaruncătoarele sale umplură împărăția cu miriade de plozi urlători, care, crescând repede, se agățau de trecători, și erau atât de mulți, că de atâtea țipete de „mamă”, „papa”, „pipi” și „e-e” văzduhul se cutremura de-ți plesneau timpanele. Și acest potop de copilași dură atâta, încât economia imperiului nu-l mai putu suporta și spectrul catastrofei le apăru tuturor evident. Din cer cădeau mereu, veseli și grăsuți, prichindei mărunți, că se făcu noapte în plină zi de atâta vânzoleală de scutece. Atunci împăratul se văzu nevoit să ceară îndurare regelui Protrudin, care făgădui să înceteze bombardamentul, cu condiția ca fiul său să o poată lua de nevastă pe Amarandina. Împăratul se declară de acord în mare grabă. Pruncaruncătoarele fură îndată oprite, feminotronul, pentru mai mare siguranță, fu demontat de Trurl însuși, care, ca prim nuntaș, în veșminte de diamant, cu bastonul de mareșal în mână, dirijă toasturile la nunta celor doi tineri. Apoi încărcă racheta cu diplomele, decorațiile și documentele de proprietate dăruite atât de rege, cât și de împărat și se întoarse acasă, încărcat de glorie…
Expediția a cincea sau poznele regelui Baleryon
NU PRIN CRUZIME își chinuia supușii Baleryon, regele Cymberei, ci prin pasiunea sa pentru distracții. Nu-i plăceau nici banchetele, nici orgiile de o noapte întreagă. Mult mai plăcute erau inimii sale jocurile nevinovate, arșicele, ala-bala-portocala, popa-prostu’ sau septicul, început seara și până dimineața, de-a hoții și vardiștii, leapșa și, mai mult ca toate, de-a v-ați ascunselea. Când urma să ia o hotărâre importantă, să semneze vreun decret de însemnătate națională, să primească ambasadori extraastrali sau să acorde audiență vreunui mareșal, regele se ascundea și, amenințând cu cele mai grele pedepse, poruncea să fie căutat. Întregul Consiliu de Coroană alerga atunci prin tot palatul, căutând prin toate cotloanele, prin toate ungherele, ciocănind zidurile, întorcând tronul pe toate părțile. Căutările acestea durau uneori foarte mult, căci regele născocea mereu noi și noi ascunzători. O dată nu s-a putut ajunge la declararea unui foarte important război numai din cauză că regele, ascuns sub o puzderie de oglinjoare și beculețe, a stat atârnat trei zile în marea sală a palatului, travestit în candelabru, râzându-și în pumni de alergătura disperată a curtenilor săi. Cel care-l descoperea primul primea de îndată titlul de Mare Găsitor al Regelui, și dintre aceștia erau de-acum șapte sute treizeci și șase la curte. Cine dorea să intre în grațiile regelui trebuia neapărat să-l uimească cu o nouă distracție, care îi era încă necunoscută. Asta nu era deloc ușor, căci Baleryon era neîntrecut în acest domeniu: știa tot felul de jocuri, de la cele antice, cum ar fi jocul cu numere pare și impare, până la cele mai moderne, cu retroacțiune, cum ar fi cibercodrul. Uneori spunea că totul pe lume nu e decât un joc, adică o distracție, și socotea chiar și domnia lai.
Vorbele acestea ușuratice și nechibzuite stârneau mânia venerabililor membri ai Consiliului de Coroană, dar mai ales seniorului consiliului, prea luminatul Papagaster, din vechiul neam al lui Matrițius, care suferea din cale-afară din cauză că regele n-avea nimic sfânt, încât până și înalta sa persoană îndrăznea s-o lase pradă batjocurii generale.
Spaima îi cuprindea pe toți când regele, dintr-un capriciu neașteptat, anunța că are chef de dezlegat ghicitori. De multă vreme făcuse o adevărată pasiune pentru ghicitori și încă de când se încoronase l-a uluit pe marele cancelar cu întrebarea dacă terchea și berchea se deosebesc prin ceva și, dacă da, prin ce anume?
Regele își dădu seama de îndată că toți curtenii, cărora le dădea de dezlegat ghicitori, nu-și băteau prea mult capul cu ele. Răspundeau cum se nimerea, fără nici o noimă, ceea ce îl supăra tare mult. Lucrurile s-au schimbat în bine abia atunci când regele începu să-i numească în diferite funcții după cum răspundeau la ghicitori. Începură să curgă degradările sau decorațiile și toată curtea, vrând-nevrând, trebuia să ia parte la jocurile născocite de Maiestatea Sa. Din păcate, mulți curteni îl cam înșelau pe rege, care, deși bun din fire, nu putea suferi una ca asta. Marele hatman al Coroanei fu condamnat la exil pe viață pentru că la audiențe folosise o fițuică, ascunsă sub armură, lucru care n-ar fi ieșit la iveală, dacă n-ar fi fost dușmanul acestuia, un general, care, în mare secret, destăinuise totul regelui. La fel și președintele Consiliului tronului, Papagaster, trebui să-și ia adio de la funcția lui, căci nu știuse care este cel mai întunecos loc de pe lume. Cu vremea, Consiliul tronului începu să fie format din cei mai pricepuți dezlegători de ghicitori, rebusuri și cuvinte încrucișate din țară, iar miniștrii nu făceau un pas fără enciclopedie. La urmă curtenii ajunseseră la o asemenea iscusință, încât reușeau să dea răspunsuri exacte înainte ca regele să termine întrebarea. Și nu era de mirare, deoarece toți, în frunte cm regele, erau abonați la „Buletinul Oficial”, care, în loc de plictisitoare dispozițiuni și decrete administrative, publica cu deosebire șarade și jocuri de societate.
Cu trecerea anilor, regele avea tot mai puțin chef să-și frământe mintea și așa se întoarse la jocul său preferat, de-a v-ați ascunselea. Într-o bună zi, trăgând ceva mai multișor la măsea, stabili un premiu cu totul special pentru cel care născocește cea mai bună ascunzătoare din lume. Premiul urma să fie un talisman neprețuit, diamantul Coroanei dinastiei Cymberiților. Minunăția asta n-o văzuse nimeni de veacuri, căci se afla închisă cu șapte lacăte de fier în vistieria regală.
S-a întâmplat că Trurl și Clapauțius, în noua lor călătorie, au poposit și în Cymberia. Vestea despre fantezia regală s-a răspândit repede în toată țara, așa că a ajuns și la urechea celor doi constructori, care au auzit-o de la niște cetățeni într-un han unde trăseseră pentru noapte.