A doua zi s-au și dus la palat cu gândul să-i spună regelui că știu taina ascunzătorii care n-are pereche pe lume. Găsiră aici atâția doritori ai premiului, încât era imposibil să răzbată prin mulțime. Asta nu le plăcu deloc, așa că se întoarseră la hanul în care locuiau, urmând să-și încerce norocul în ziua următoare. Dar norocul acesta mai trebuia și el nițeluș ajutat. Înțelepții constructori își amintiră de acest mare adevăr, așa că Trurl începu să strecoare pe tăcute în mâna fiecărui paznic sau curtean care încerca să-i oprească sau să le facă zile fripte câte o monedă grea, iar când acesta, în loc să cedeze, se opunea mai mult, mai adăugă o monedă, și mai groasă și mai grea. Nu trecură nici cinci minute și se aflară în sala tronului, în fața Maiestății * Sale. Regele se bucură tare mult, auzind că niște învățați atât de vestiți au venit anume în țara lui ca să-i dezvăluie învățătura despre ascunzătoarea perfectă. Nu l-au lămurit dintr-o dată pe Baleryon ce și cum, dar mintea lui, exersată din copilărie cu ghicitori grele, înțelese până la urmă despre ce e vorba. Coborând entuziasmat de pe tron și asigurându-i pe cei doi prieteni de necurmata lui bunăvoință și favoare, le declară că vor primi premiul, cu condiția să încerce imediat rețeta lor secretă. Clapauțius, ce-i drept, se codea să-i des-tăinuie rețeta, mormăind pe sub mustață că ar trebui mai întâi, așa cum se cuvine, să încheie un acord corespunzător, pe pergament, cu pecete și șnur de mătase, dar regele insistă atât de mult, jurându-se pe ce avea mai scump că pot fi siguri că le va da premiul, încât cedară. Trurl ținea indispensabilul aparat într-o cutie mică pe care o adusese cu el și pe care o arătă imediat regelui. Invenția nu avea nimic comun cu jocul de-a v-ați ascunselea, dar putea fi totuși folosită și în acest caz. Era un schimbător bilateral de personalitate, portabil, și, se înțelege, cu retroacțiune. Cu ajutorul lui două persoane diferite puteau face schimb de personalitate într-un mod foarte simplu și rapid. Pe cap se punea un aparat asemănător unor coarne de vacă. Coarnele trebuiau apoi apropiate de fruntea persoanei cu care doreai să faci schimbul, apăsând ușor; atunci un dispozitiv punea în funcțiune întreaga instalație, care genera două serii de impulsuri fulgerătoare în sens contrar. Printr-unul din coarne se transmitea propria personalitate celeilalte ființe, iar prin celălalt primeai de la cealaltă ființă personalitatea ei. Se producea deci o descărcare completă de memorie și totodată o completare a golului format cu altă memorie, primită de la cealaltă persoană. Cu titlu de demonstrație, Trurl își montă aparatul pe cap și tocmai îl lămurea pe rege cum se folosește, apropiind fruntea acestuia de ambele coarne ale aparatului, când impulsivul monarh îl izbi cu capul atât de tare, încât întrerupătorul puse în funcțiune aparatura, provocând instantaneu transmutația personalistică. Totul s-a petrecut atât de repede și pe neobservate, că Trurl, care până atunci nu încercase această experiență pe propria-i piele, nici n-a băgat de seamă ce se întâmplase. Clapauțius, care se afla la oarecare distanță, nici el n-a observat nimic. L-a mirat doar faptul că Trurl și-a întrerupt brusc prelegerea, pe care a început s-o continue din același loc Baleryon, folosind cuvinte ca „potențiale de transmisie submnemonică neliniară” și „scurgere adiabatică de personalitate prin retrocanal”. Regele îi zicea înainte cu glasul său pițigăiat, și abia după câteva secunde Clapauțius și-a dat seama că ceva nu e în regulă. Lui Baleryon, în schimb, aflat de-acum în organismul lui Trurl, nici prin gând nu-i trecea să asculte savanta conferință, ci, mișcându-și ușor mâinile și picioarele, părea că se simte tot mai bine în corpul acesta nou pentru el, examinându-l cu mult interes. Deodată Trurl, îmbrăcat în lunga mantie regală, dând din mâini în momentul când explica în ce constau trecerile antientropice critice, observă că parcă îl deranjează ceva. Aruncă o privire spre propria-i mână și înlemni, văzând că ținea în ea sceptrul. Vru să spună ceva, dar regele râse vesel și o zbughi din sala tronului. Trurl se luă după el, dar picioarele i se împiedicară În mantia de purpură și se întinse pe podea cât era de lung; atrași de zgomot, curtenii se aruncară mai întâi asupra lui Clapauțius, crezând că acesta îl pusese în primejdie pe Maiestatea Sa. Până când Trurl, cu coroana pe cap, se ridică, până ce îi lămuri că nu i se întâmplase nimic, nu mai zăriră nici urmă din Baleryon, care, aflat în corpul lui Trurl, o luase razna prin lume. Degeaba încercă Trurl să alerge după el, așa cum se afla, în mantia regală. Curtenii nu-i dădură voie. Degeaba se apăra, strigând că nu el este regele și că a avut loc o transmutație, aceștia, crezând că de atâtea rebusuri și-a pierdut mințile, îl împinseră cu tot respectul, dar hotărât, spre dormitor, deși el urla și se zbătea cât îl țineau puterile, și trimiseră după doctori. În vremea asta, pe Clapauțius îl aruncară doi paznici în stradă. Întorcându-se la han, se gândi cu neliniște la complicațiile care ar putea să se ivească. „Fără îndoială — își zise — dacă eu m-aș fi aflat în locul lui Trurl, atunci echilibrul sufletesc, care mă caracterizează, ar fi asigurat de îndată ordinea firească a lucrurilor, căci în loc să mă aventurez și să pălăvrăgesc despre transmutație, ceea ce ar fi atras bănuiala că m-am scrântit, aș fi cerut, folosind noul corp al regelui, să fie urmărit presupusul Trurl, adică Baleryon, care hoinărește acum prin oraș, și, totodată, aș fi poruncit ca al doilea constructor să rămână pe lângă mine în calitate de consilier secret. Dar nătăflețul ăsta — așa îl numi, fără să vrea, pe Trurl-regele — nu și-a stăpânit nervii. N-am ce face, trebuie să pun la bătaie toate talentele mele, altfel o să fie rău de tot”… Mai important decât orice, și totodată cel mai periculos lucru i se părea faptul, pe care ușuraticul Baleryon, abuzând de corpul lui Trurl, nici nu-l bănuia. Dacă ar fi căzut pe undeva și s-ar fi izbit cu coarnele de vreun obiect material, dar fără viață, atunci personalitatea lui ar intra imediat în acel obiect, și cum obiectele moarte nu au personalitate și deci n-ar avea nimic de oferit în schimb, atunci corpul lui Trurl s-ar stinge pentru totdeauna, iar sufletul regelui, închis într-un obiect, o piatră, un stâlp, un felinar, sau numai trotuarul, ar rămâne pentru vecie acolo. Neliniștit, grăbi pasul și în apropiere de han auzi niște oameni discutând. Așa află că prietenul său fugise ca un nebun din palatul regal, de parcă l-ar fi gonit toți dracii, și, alergând pe scările lungi și abrupte, care duceau către port, se împiedicase și-și rupsese un picior. Asta-l mâniase peste măsură. Zăcând așa, începu să strige că el este regele Baleryon și cere să-i fie aduși doctorii palatului, o lectică cu pernă de puf și parfumuri întăritoare, iar când cei de față începură să râdă de nebunia lui, se târâse pe caldarâm, blestemând pe toți sfinții și smulgându-și veșmintele, până ce un trecător, mai bun la inimă se vede, se apleacă asupră-i, vrând să-l ridice. Atunci el își scoase cușma de pe cap, de sub care, după cum jurară mai târziu martorii oculari, se iviră niște coarne de drac. Împunsese cu coarnele pe acel bun samaritean drept în frunte, după care căzu ca mort la pământ, încremenind în mod ciudat și scoțând numai gemete slabe, în timp ce cel atins cu coarnele se preschimbă într-o clipă, „de parcă diavolul ar fi intrat în el”. Sărind, zbenguindu-se, împingând pe cei ce stăteau în cale, o goni în galop pe scări, spre port.