Lui Clapauțius mai că-i veni să leșine de emoție, auzind toate acestea. Își dădu seama că Baleryon, rănind corpul lui Trurl, de care se folosise atât de puțină vreme, se mutase șmecherește în corpul unui trecător necunoscut. „Ei, de-abia acu’ începe treaba! — își zise el cu groază. Cum să-l găsesc pe Baleryon, ascuns în corpul acesta nou, necunoscut?! Unde să-l caut, ca să dau de el?”. Încercă să afle pe îndelete de la locuitori cine era acel trecător care s-a purtat atât de frumos cu așa-zisul Trurl, precum și ce s-a întâmplat cu coarnele lui. Nimeni nu știa însă cine era acel samaritean. Se știa doar că avea haine străine, ca un marinar, de parcă ar fi venit cu vaporul de pe alte meleaguri. Despre coarne iarăși nimeni nu știa nimic, în afară de un biet cerșetor, fără casă și fără căpătâi, cu picioarele neunse de mult și ruginite din această cauză, care nevoit fiind să folosească rotițe. Înșurubate de șale, putea să vadă mai bine tot ce se întâmpla în jur. Acesta îi spuse lui Clapauțius că cinstitul marinar îi scosese atât de repede coarnele celui căzut, încât nimeni altul n-a putut observa scena. S-ar fi părut deci că Baleryon se găsește din nou în posesia altcuiva, și procedeul riscantelor transmutații dintr-un corp în altul putea continua. Vestea că acum se afla într-un marinar oarecare l-a îngrijorat serios pe Clapauțius. „Asta-i bună!” — se gândi E marinar, va să zică dintro clipă în alta urmează să plece cu vaporul. Dacă nu apare la timp pe punte (și fără îndoială așa se va întâmpla, fiindcă nu știe care-i este vaporul!), atunci căpitanul se va adresa strajei portului, aceasta îl va închide pe fugar, ca pe unul care a dezertat de la datorie, și în felul acesta regele Baleryon se va pomeni la închisoare! Și dacă, din disperare, se va lovi măcar o dată cu capul, adică cu coarnele aparatului, de zidurile celulei — atunci… nenorocire, de trei ori nenorocire!” Deși șansele de găsire a marinarului, în care se transmutase Baleryon, erau destul de firave, Clapauțius o porni de îndată spre port. Norocul fu de partea lui, căci de departe zări o mare de capete. Simțind că se petrece ceva deosebit, se amestecă în mulțime, și, din cele auzite, înțelese că se întâmplase ceea ce se temea că o să se întâmple. Cu numai câteva clipe înainte un armator foarte cumsecade, proprietar al unei întregi flote comerciale, zărise pe unul din marinarii săi, pe care-l știa foarte de treabă, înjurându-i pe trecători cum îi venea la gură, iar celor care-l sfătuiau să-și vadă de treabă, ca.Să nu aibă de furcă cu poliția, le răspundea trufaș că el poate deveni cine vrea, chiar și întreaga poliție laolaltă. Adânc mâhnit, armatorul vru să i se adreseze marinarului, dar acesta nici nu-l lăsă să deschidă gura până nu rupse pe spinarea lui primul ciomag care îi căzuse în mână. Atunci apăru o patrulă ce-și făcea rondul prin port, cum se obișnuiește în asemenea locuri care sunt tărâmul unor dese păruieli întâmplarea făcu ca patrula să fie condusă de însuși comandantul poliției locale. Și cum marinarul nu se potolea deloc, polițistul porunci să fie arestat imediat. Atunci marinarul se aruncă ca un nebun asupra comandantului însuși, împungându-l cu capul din care ieșea ceva ca niște coarne. În aceeași clipă marinarul se schimbă cu totul — începu să strige în gura mare că el este polițist, și nu unul oarecare, ci însuși comandantul strajei portului. În schimb comandantul, care asculta aceste palavre, în loc să se supere, nu se știe de ce, începu să râdă, de parcă s-ar fi amuzat nespus, apoi ceru celor din subordinea lui ca, fără menajamente, să-l conducă pe recalcitrant la închisoare.
Așadar, în mai puțin de o oră Baleryon își schimbă sediul corporal de trei ori, aflându-se acum în trupul comandantului poliției, iar acesta, prin voința Celui de Sus, zăcea într-o celulă. Oftând, Clapauțius se duse îndată la postul de poliție, care se găsea într-o clădire de piatră, pe malul mării. Nestânjenit de nimeni, Clapauțius intră înăuntru și se uită, pe rând, în toate odăile goale, până ce se pomeni înaintea unui uriaș înarmat până în dinți, într-o uniformă cam strâmtă, care-l privi urât, ba chiar făcu și un gest de parcă ar fi vrut să-l dea pe ușă afară. În clipa următoare uriașul, pe care-l vedea pentru întâia oară, clipi din ochi pe neașteptate, zâmbindui, iar fața lui, neobișnuită cu râsul, se transformă uluitor. Glasul îi era gros, ca al unui polițai, fără îndoială, dar râsul lui, ca și clipirea aceea din ochi îi amintiră îndată lui Clapauțius pe regele Baleryon. Și el era, numai că se afla în corpul altuia!
— Te-am recunoscut imediat — zise Baleryon-polițistul. Tu ai fost la palat cu un prieten de-al tău care mi-a dat un aparat, nu-i așa? Vezi ce ascunzătoare strașnică am? Ha-Ha! Dacă întregul Consiliul al Tronului ar răsturna țara cu susu-n jos și tot n-ar ghici unde m-am ascuns! Fantastic lucru să fii un polițai atât de mare și solid! Ia uite!
Și spunând acestea, lovi cu laba lui zdravănă de polițist în birou, încât scândura plesni, dar și în pumnul lui trosni ceva. Baleryon se strâmbă nițel, dar, ștergându-și palma, adăugă:
— Ei, mi-a trosnit ceva, dar nu-i nimic, în caz de nevoie am să mă mut în tine? Ce zici?
Clapauțius se retrase instinctiv în direcția ușii, dar polițistul îi bară drumul cu statura lui uriașă și continuă:
— De fapt, nu-ți doresc răul, iubitule, dar ai putea să-mi faci greutăți, pentru că îmi cunoști secretul. De aceea cred că cel mai bine ar fi să te bag la zdup. Da, așa ar fi foarte bine! — zise el, rânjind. În felul acesta, când voi părăsi poliția în adevăratul înțeles al cuvântului, nimeni, nici tu măcar, nu va ști în cine m-am ascuns, ha, ha, ha!
— Dar, Maiestate! — începu Clapauțius apăsat, deși cu glas scăzut — îți primejduiești viața, căci nu cunoști numeroasele secrete ale aparatului. Poți muri, poți intra în corpul vreunui bolnav pe moarte sau în al vreunui răufăcător…
— Ei — zise regele — nu mă tem. Eu, dragul meu, știu că nu trebuie să uit un singur lucru: la fiecare transmutare trebuie să iau cu mine coarnele!
Și întinse mâna spre birou, arătându-i aparatul, care se odihnea frumușel în sertar.
— De fiecare dată — spuse regele — trebuie să-l înhaț, să-l scot de pe capul aceluia care am fost și să-l iau cu mine. Atunci nu mi-e frică de nimic!
Clapauțius încercă să-i scoată din cap ideea altor transmutări corporale, dar degeaba. Regele își bătea doar joc de cuvintele lui. La urmă spuse, înveselit de-a binelea:
— Să mă întorc la palat nici vorbă! De altfel, dacă vrei să știi, mă așteaptă o lungă călătorie prin corpurile supușilor mei, ceea ce este în deplină concordanță cu firea mea democratică. La urmă de tot, ca o răsplată, o să-mi rezerv mutarea în corpul vreunei fermecătoare fecioare. Trebuie să fie, desigur, teribil de instructiv, ha, ha ha!
Și spunând acestea, cu o lovitură a labei lui mari deschise ușa și răcni la subordonații săi. Văzând că, dacă nu ia o hotărâre disperată, o să fie azvârlit la închisoare, Clapauțius luă călimara de pe birou, o aruncă regelui în față, apoi, profitând de surpriza acestuia, sări pe fereastră în stradă. Din fericire, fereastra nu era prea înaltă și nu era nici un trecător prin apropiere. Luând-o zdravăn la picior, reuși să ajungă în piața mare și să se piardă în mulțime, înainte ca polițiștii să iasă din clădire, îndreptându-și din mers uniformele și agitându-și amenințători armele.
Clapauțius se îndepărtă de port, adâncindu-se în gânduri, care nu erau deloc vesele. „Cel mai bine ar fi — își zise el — să-l las pe necinstitul Baleryon în voia soartei și să mă duc la spital, unde se află corpul lui Trurl cu sufletul acelui marinar de treabă; dacă acest corp va putea fi adus la palat, atunci prietenul meu va putea redeveni iar el însuși, atât trupește cât și sufletește. Ce-i drept, atunci va apărea un nou rege, având ființa marinarului în loc de a lui Baleryon, dar naiba să-l ia pe caraghiosul ăla!” Planul nu era dintre cele mai rele, dar pentru realizarea lui lipsea un lucru mic, dar esențial, și anume, schimbătorul de coarne, care se afla acum în sertarul biroului de la postul de poliție. O clipă Clapauțius se gândi să construiască un alt aparat asemănător, dar îi lipseau mijloacele, uneltele și, bineînțeles, timpul. „Poate că totuși așa ar trebui să fac… reflectă el. Trebuie să mă duc la Trurl-regele, poate că s-a trezit și știe ce are de făcut. Am să-i spun să dea ordin armatei să înconjoare postul de poliție din port. În felul acesta aparatul va cădea în mâinile noastre și Trurl se va putea întoarce în propria sa persoană!