Dar, ajuns la palat, nu fu lăsat să intre. Regele — i-a spus garda — doarme dus, datorită unor operații de calmare și întărire electrică, efectuate de doctori. Somnul îi va dura cel puțin patruzeci și opt de ore.
„Asta mai lipsea!” — exclamă ‘Clapauțius, cuprins de disperare și porni spre spitalul în care se afla corpul lui Trurl. Se temea că o să-i dea drumul mai devreme și o să se piardă în labirintul marelui oraș. Se prezentă la spital ca o rudă a rănitului, al cărui nume îl citise în lista bolnavilor. Așa află că bolnavul nu are nimic serios, piciorul nu era rupt, ci numai scrântit, dar câteva zile nu va putea părăsi patul de suferință. Bineînțeles, Clapauțius nu ținea să-l vadă personal, căci asta n-ar fi dus decât la dezvăluirea faptului că habar n-au unul de altul. Liniștit că trupul lui Trurl n-o să dispară pe neașteptate, părăsi spitalul și începu să umble pe străzi, cufundat în adâncă meditare. Umblând de colo-colo, nici nu-și dădu seama când ajunse în apropierea cartierului portuar. Văzu că peste tot mișunau polițiști, care priveau cercetător în ochii fiecăruia, confruntându-i trăsăturile cu cele înscrise în carnetele lor de serviciu. Se dumiri că asta trebuie să fie lucrătura lui Baleryon, care-l caută neîncetat ca să-l bage la închisoare. Tocmai în clipa aceea patrula se îndreptă spre el. Drumul de întoarcere îi era închis, căci de după colț apărură doi gardieni. Atunci, cu cel mai liniștit aer din lume, se dădu pe mâna lor, subliniind că vrea să fie dus chiar la comandant, pentru că trebuie să-i dezvăluie imediat un lucru important în legătură cu o crimă groaznică. Ei îl luară imediat pe sus, îi puseră cătușele, dar din fericire nu la amândouă mâinile. Îi legară doar mâna dreaptă de stânga polițistului. La postul de poliție Baleryon, comandantul îl întâmpină mormăind bucuros și clipind răutăcios din ochi. Încă de la ușă, Clapauțius începu să vorbească, străduindu-se să pară a avea accent străin:
— Mare domnu’ Înalt Polițietatea Voastră! Au luat pe mine drept Clapauțius, dar nu, eu nu cunoaște nici un Clapauțius! Este poate unul așa rău, care lovit-izbit la mine cu coarne pe strada, și eu-tu întâmplat minune, noastra-voastra, și eu pierdut trup și suflet de la mine fost în trup de la nemine, eu nu știe cum, dar acel cu coarne fugit iute-iute, Înalta Polițietatea Voastră! Ajutor!
Și spunând acestea, șiretul Clapauțius căzu în genunchi, sunând din lanțuri și sporovăind repede și fără încetare în limba aceea pocită, iar Baleryon, stând în spatele biroului în uniformă cu epoleți, asculta clipind, ușor amețit. Se uită la el, așa cum stătea îngenuncheat, și se părea că aproape îl crede. Clapauțius, în drum spre postul de poliție, își apăsase fruntea cu degetele libere ale mâinii stângi, făcându-și astfel două semne asemenea acelora pe care le lăsau coarnele aparatului. Baleryon porunci ca Clapauțius să fi dezlegat, dădu afară pe subalterni, iar când rămaseră singuri între patru ochi, îi ceru să-i povestească de-a fi a păr toată întâmplarea. Clapauțius născoci o istorie lungă, cum el, un străin bogat, a sosit azi de dimineață în port, aducând pe vasul său două sute de lăzi cu cele mai frumoase rebusuri din lume, precum și treizeci de minunate fecioare mecanice, pe care dorea să le ofere marelui rege Baleryon. Acestea erau un dar de la împăratul Trâmbolud, care dorea astfel să-și exprime telerespectul său față de neamul cymberilor. Ajungând pe aceste meleaguri, părăsi pentru câteva ore vasul, pur și simplu ca să-și mai dezmorțească picioarele după lunga călătorie. Tocmai când se plimba liniștit pe faleză, un cetățean, care arăta cam așa — și Clapauțius arătă spre sine — și care i se păru cam ciudat, căci prea se uita lacom la hainele lui străine, se aruncă asupră-i cu atâta furie, de parcă și-ar fi ieșit din minți, apoi, scoțându-și cușma din cap, îl împunse tare cu coarnele, provocând astfel o neînțeleasă schimbare de suflete.
Trebuie să recunoaștem că Clapauțius a pus multa pasiune în povestea asta, ca s-o facă cât mai credibilă Povesti în amănunt despre trupul său, pe care-l pierduse, exprimându-se totodată disprețuitor în legătură cu cel pe care-l avea acum, chipurile, ca rezultat al acestei întâmplări nefericite. Se lovi chiar de câteva ori peste față, scuipându-și ba pântecele, ba picioarele, descrise pe îndelete toate comorile pe care le adusese, mai ales fecioarele mecanice, vorbi despre familia lui, rămasă în patrie, despre ai săi băieței-roboței și despre mopsul lui electric, despre soția sa, una din cele trei sute, care știa să facă o supă de ioni atât de gustoasă, cum nu mâncase nici împăratul Trâmbolud. Ba, la urmă, trădă comandantului poliției cel mai mare secret, și anume, că s-a înțeles cu căpitanul vasului său ca acesta să transmită comorile aduse oricui se va ivi pe punte și va rosti parola cunoscută.
Baleryon-polițistul asculta cu lăcomie istoria asta încurcată. Totul i se părea cât se poate de firesc: Clapauțius voia, desigur, să se ascundă de poliție, mutându-se în trupul străinului pe care l-a ales pentru că era îmbrăcat în veșminte minunate, deci arăta a om avut. Datorită acestei mutații putea să pună mâna pe o sumă de bani serioasă. Tot felul de gânduri umblau prin capul lui Baleryon, și, în același timp, tot încerca să afle formula tainică de la presupusul străin. Acesta nu se lăsă mult rugat și până la urmă i-o șopti la ureche. Parola era doar un singur cuvânt: „Niterc”. Vestitul constructor a reușit astfel să-l ducă pe Baleryon acolo unde a vrut. Acesta, îndrăgostit de rebusuri, nu dorea ca ele să ajungă în mâna regelui, care nu era el în clipa aceea. Credea totul, deci și faptul că Clapauțius avea un al doilea aparat, căci n-avea nici un motiv să creadă altfel.
Baleryon ședea acum tăcut și se vedea că urzește un plan. Ușurel, pe ocolite, începu să-l descoase pe așa-zisul străin, încercând să afle unde se găsește vasul lui, cum se poate ajunge la el, și așa mai departe. Clapauțius spuse tot, contând pe lăcomia lui Baleryron, și nu se înșelă. Acesta se sculă la un moment dat, spunând că trebuie să-i verifice spusele și părăsi cabinetul, închizând bine ușa. Presupusul străin mai auzi cum Baleryon, care era pățit, ieșind din postul de poliție, lăsase la ușă o santinelă înarmată. Clapauțius știa foarte bine că lacomul n-o să găsească nimic, căci nici pomeneală nu era de vapor, comori și fecioare. Dar tocmai pe asta se baza planul său. Abia se închise ușa în urma regelui, că el se și repezi la birou, scoase aparatul din sertar și și-l puse repede pe cap, apoi începu să-l aștepte liniștit pe Baleryon. Nu trecu multă vreme și-l auzi sosind, cu pași asurzitori și înjurând printre dinți. Cheia se răsuci în broască și el năvăli înăuntru, urlând din prag:
— Ticălosule, unde-i vaporul, comorile și rebusurile alea prețioase de care vorbeai?