Dar nu apucă să spună mai mult. Clapauțius, care se ascunsese după o ușă, sări la el ca un țap întărâtat, îl împunse zdravăn în frunte și nu apucă Baleryon să se strămute de-a binelea în trupul lui Clapauțius, că acesta, fiind acum comandant, țipă în gura mare la străji, poruncind să-l bage pe prizonier îndată la închisoare și să-l păzească bine! Încă nedezmeticit, aflându-se acum într-un corp ce-i era străin, Baleryon pricepu repede cât de amarnic fusese înșelat; totodată înțelese că tot timpul a avut de-a face cu șmecherul de Clapauțius, nu cu un străin, care nici nu există. Începu să blesteme groaznic în temnița în care fusese aruncat, amenințând în fel și chip. Era însă neputincios, pentru că nu mai avea prețiosul aparat, Clapauțius își pierduse, ce-i drept, pentru moment, corpul, pe care și-l cunoștea bine, dar, în schimb, pusese mâna pe aparatul de strămutat personalitatea, așa cum își dorise. Îmbrăcă degrabă uniforma de paradă și se duse drept la curtea regelui.
Regele dormea, dar Clapauțius, acum comandant de poliție, spuse că trebuie să-l vadă neapărat, măcar pentru zece secunde, căci e vorba de o problemă de stat, despre soarta țării și despre alte lucruri de același fel. Gărzile se îmbunară și-l lăsară să intre la regele care dormea tun. Cunoscând însă bine obiceiurile lui Trurl, Clapauțius îl gâdilă ușurel la tălpi, iar acesta sări imediat în sus, trezindu-se, căci nu suporta să fie gâdilat. Se uită mirat la uriașul străin în uniformă de polițist, iar acesta, aplecându-se, băgă capul sub baldachinul patului, șoptind:
— Trurl, eu sunt, Clapauțius. A trebuit să mă strămut în polițist, altfel n-aș fi ajuns la tine, și încă cu aparatul pe care-l am acum în buzunar…
Trurl, peste măsură de bucuros, auzindu-l pe Clapauțius, se sculă îndată, spuse că se simte foarte bine și, după ce fu îmbrăcat în hainele de purpură ale regelui, cu sceptrul într-o mână și cu un măr în cealaltă, se așeză pe tron ca să dea o mulțime de porunci. Mai întâi ceru să i se aducă din spital propriu-i corp, cu piciorul scrântit de Baleryon pe scările portului. Când ordinul fu adus la îndeplinire, porunci doctorilor regali să acorde cea mai mare atenție și grijă rănitului. Trecând apoi la sfat cu comandantul poliției, adică cu Clapauțius, hotărî să acționeze în scopul restabilirii ordinii.
Nu era deloc ușor, deoarece povestea era strașnic de încurcată. Constructorii nu aveau deloc intenția să redea tuturor corpurile lor de mai înainte. În primul rând, trebuiau să acționeze la repezeală, ca Trurl să redevină și trupește Trurl, iar Clapauțius să redevină Clapauțius. Mai întâi Trurl porunci să fie adus înaintea sa Baleryon, aflat in corpul prietenului său și zăcând acum în beciurile poliției. Îndată avu loc prima transmutare, Clapauțius redeveni el însuși, iar regele, aflat în corpul ex-comandantului străjii, fu nevoit să asculte multe cuvinte nu prea plăcute auzului. După aceea fu trimis în închisoarea palatului, considerat oficial drept căzut în dizgrație, datorită incapacității sale rebusistice. A doua zi corpul lui Trurl se însănătoșise în așa măsură, încât se putea trece la transmutație. Dar mai rămânea o singură chestiune. Nu se cădea să părăsească țara fără să rezolve, așa cum se cuvine, problema moștenirii tronului. Cei doi prieteni nici nu se gândeau să-l elibereze pe Baleryon de veșmântul său de polițist și să-l așeze din nou pe tron. Făcură în așa fel ca marinarul cel de treabă, care sălășluia în corpul lui Trurl, să cunoască toată povestea, dar sub jurământ să nu sufle o vorbă, și, văzând cât de multă minte există în sufletul simplu al marinarului, îl considerară demn de a conduce țara. Și, după transmutare, Trurl redeveni el însuși, iar marinarul ajunse rege. Înainte de asta, Clapauțius ceru să fie adus la palat un ceas mare cu cuc, pe care-l văzuse la un anticariat când umblase prin oraș, apoi mutară mintea regelui Baleryon în corpul cucului, iar mintea păsării în persoana polițistului. În felul acesta se făcu dreptate. Regele, atârnat pe peretele din sala tronului, fu nevoit să lucreze conștiincios și, prin cântul său plăcut, la care îl îmboldeau, în anumite clipe fixe din zi și noapte, pinioanele ascuțite ale ceasului, avea să-și răscumpere tot restul vieții păcatele pentru jocurile sale nechibzuite și atentatul la sănătatea constructorilor. Comandantul se întoarse la slujba sa de mai înainte, achitându-se exemplar de sarcinile sale, căci mintea de cuc se dovedi suficientă pentru aceasta. La urmă, prietenii, luându-și rămas bun de la marinarul ajuns rege, își încărcară lucrurile lăsate la han și, scuturându-și încălțările de praful prea puțin ospitalierei împărății, luară calea întoarcerii. Mai trebuie să amintim însă și ultima ispravă a lui Trurclass="underline" pe când se mai afla în corpul regelui, a coborât în vistieriile palatului, de unde a luat diamantul neamului cymberilor, căci răsplata aceasta i se cuvenea, pe drept, ca inventator al nemaipomenitei ascunzători…
Expediția a cincea bis sau consultația lui Trurl
NU DEPARTE, sub soarele alb, dincolo de steaua cea verde, trăiau cei din neamul Ochi-de-Oțel. Erau fericiți, vioi, îndrăzneți. Nu se temeau de nimic: nici de acizi, nici de baze, nici de gândurile negre, nici de nopțile albe, de materie sau antimaterie, fiindcă aveau mașina mașinilor, acoperită de verdeață, remontată, dințată, absolut perfectă. Locuiau în ea și pe ea, sub ea și deasupra ei, pentru că în afară de ea nu mai aveau nimic altceva. Întâi au adunat atomi, apoi au început s-o construiască, iar dacă vreun atom nu se potrivea, atunci îl transformau și totul ieșea de minune. Fiecare Ochi-de-Oțel avea priza și micul său contact, și fiecare făcea ce poftea. Nu ei conduceau mașina, nici mașina pe ei. Se ajutau doar reciproc. Unii erau mașiniști. alții mașinători, iar alții mașinerali, fiecare având propria lui mașinistă. Treabă aveau până peste cap. Uneori aveau nevoie de noapte, alteori de zi sau de o eclipsă de soare, dar asta mai rar, ca să nu le fie urât. Odată a venit la soarele lor alb, de dincolo de steaua cea verde, o cometă-midinetă, de genul feminin, plină de venin, din atomi făcută și nespus de slută, colo cap, ici coadă, se zgâia neroadă, albă ca un mort pe dric, de atâta acid cianhidric. Răspândind o duhoare groaznică, veni în zbor și le spuse:
— Mai întâi am să vă năpădesc cu flăcările mele, pe urmă om mai vedea.
Ochii-de-Oțel se uitară la ea uimiți. Pe tot cerul se-ntinsese, ghete de foc își pusese, neutroni, mezoni stârnea, și de jar nici că-i păsa, atomii cât care, stârneau focul tot mai mare, gravitație, neutrină…
— O să am — zise — o strașnică cină!
Atunci ei au răspuns:
— E o greșeală, noi suntem Ochi-de-Oțel, nu ne temem defel, nici de acizi, nici de baze, fiindcă avem mașina mașinilor, acoperită cu verdeață, remontată, dințată, absolut perfectă; vezi-ți de drum, cometă dragă, că o să fie rău de tine.
Dar ea cuprinsese de-acum tot cerul; ardea, pârjolea, urla, șuiera, că până și Luna lor se chircise și se înnegrise la capete, deși era o Lună veche, mică și prăpădită, totuși era păcat de ea. Atunci ei nu mai spuseră nimic, ci luară doar an câmp foarte puternic, îi făcură câte un noduleț la fiecare colț și puseră în legătură contactele:
„Las’ să vorbească faptele pentru noi” — își ziseră.
Trosnete, plesnete, gemete, cerul se lumină într-o clipă și din cometă nu mai rămase decât o grămăjoară de zgură… Și iar se făcu liniște.
După o vreme, pe cer apăru o arătare. Nimeni nu știa ce era, dar tare mai era fioroasă. Nici nu știai cum s-o privești, fiindcă din orice parte te uitai la ea parcă arăta și mai urâtă. Arătarea zbura de colo-colo, apoi coborî și se lăsă cu greutatea-i neobișnuită pe un vârfuleț. Sta neclintită și devenise nespus de stânjenitoare.