— Dar tu ştii deja cine sunt!
Senatorul ridică din umeri:
— Poate că a sosit momentul dispariţiei NASA?!
Sexton simţi că reporterii îşi pierdeau răbdarea. N-avea nici un chef să stea acolo toată dimineaţa şi s-o asculte pe fiică-sa ţinându-i predici. Îl aştepta momentul lui de glorie.
— Am terminat discuţia, zise el. Trebuie să ţin o conferinţă de presă.
— Ţi-o cer în calitate de fiică, îl imploră Rachel. Nu face asta! Gândeşte-te la ceea ce tocmai urmează să declanşezi. Există o cale mai bună.
— Nu şi pentru mine.
În acea clipă, se auzi un ţiuit amplificat de boxe de staţia de amplificare. Sexton se răsuci pe călcâie şi zări o reporteriţă întârziată, aplecată peste podium şi încercând să ataşeze un microfon de rama podiumului.
"De ce nu ajung idioţii ăştia la timp?" se înfurie Sexton.
În graba ei, lovi teancul de dosare ale senatorului şi le împrăştie pe jos.
"Fir-ai a naibii!", o înjură Sexton, ţâşnind de pe locul lui şi blestemând-o pe Rachel pentru că-i îl făcuse să piardă timpul de pomană. Când ajunse la locul incidentului, femeia stătea în patru labe şi strângea plicurile de pe jos. Sexton nu-i vedea chipul, dar era în mod clar un reporter de "reţea" — purta o haină lungă din caşmir, o eşarfă pe măsură şi o beretă din mohair pe care fusese ataşată legitimaţia de la postul de televiziune ABC.
"Proasta naibii", o înjură din nou Sexton.
— Pe-astea le iau eu, se repezi el, întinzând mâna după mapele de presă.
Femeia culese ultimele mape şi i le dădu lui Sexton fără să-şi ridice privirea de jos.
— Îmi pare rău…, îngăimă ea, evident stingherită.
Căutând să se ferească de priviri, femeia se grăbi să se ascundă în mulţime.
Sexton numără repede plicurile. "Zece. Bine."
Nimeni nu-i putea fura izbânda din acea zi. Adaptând din nou un aer emfatic, reglă microfoanele şi zâmbi jovial în direcţia mulţimii:
— Cred c-ar fi mai bine să împart chestiile astea înainte de a se răni careva!
Mulţimea râse părând nerăbdătoare.
Sexton îşi simţi fiica în apropiere, stând chiar în spatele deschizăturii.
— Nu face asta! îi şopti Rachel. Vei regreta!
Sexton o ignoră.
— Îţi cer să ai încredere în mine, continuă Rachel, cu voce ceva mai tare. E o greşeală!
Sexton apucă mapele şi trase de marginile lor.
— Tată, izbucni Rachel cu voce tare şi rugătoare. E ultima ta şansă de a face ceea ce e bine!
"Să fac ce e bine?" Sexton acoperi microfonul cu mâna şi întoarse capul, ca şi cum ar fi vrut să-şi dreagă glasul. Privi discret către fiica lui.
— Eşti la fel ca maică-ta — idealistă şi cu vederi înguste. Femeile pur şi simplu nu înţeleg adevărata natură a puterii!
Întorcându-se la loc spre reporterii care aşteptau, Sedgewick Sexton uită într-o fracţiune de secundă de fiică-sa. Cu capul sus, înconjură podiumul şi le înmână teancul de mape reporterilor. Urmări cu interes cum mapele sunt iute împărţite în mulţime. Auzi cum sunt rupte sigiliile şi cum sunt sfâşiate mapele, ca nişte ambalaje ale unor cadouri de Crăciun.
Mulţimea fu brusc străbătută de şoapte de uimire.
Sexton simţea cu toată fiinţa măreţia acestui moment.
"Meteoritul este un fals. Iar eu sunt omul care dă totul în vileag."
Senatorul ştia că presa va avea nevoie de câteva clipe să priceapă adevăratele implicaţii ale documentelor pe care le-au primit: imaginile GPR ale puţului de inserţie prin gheaţă; specia oceanică vie, aproape identică cu fosilele prezentate de NASA; dovada formării condrulelor pe Pământ. Totul conducea către o concluzie şocantă.
— Domnule? îndrăzni un reporter, părând uluit. Toate astea sunt adevărate?
Sexton oftă cu gravitate:
— Da, mă tem că sunt foarte adevărate.
Din mulţime, izbucniră acum murmure de nedumerire.
— Vă mai las câteva secunde să răsfoiţi paginile, zise Sexton, după care aştept întrebări şi voi încerca să lămuresc câteva aspecte ale imaginilor pe care le vedeţi.
— Domnule senator? întrebă un alt reporter, părând de-a dreptul şocat. Aceste imagini sunt autentice?… Neretuşate?
— Sută la sută, răspunse Sexton, vorbind cu mai multă fermitate. Altfel, nu v-aş fi prezentat aceste dovezi.
Nedumerirea reporterilor păru să sporească. Sexton avu chiar impresia că aude câteva râsete — oricum, nu aceasta era reacţia scontată. Începea să se teamă că supraestimase capacitatea ziariştilor de a trage concluzii din câteva rânduri.
— Ăă, domnule senator? izbucni un alt reporter, părând ciudat de amuzat. Ca să fie cât se poate de oficial, dumneavoastră garantaţi pentru autenticitatea acestor imagini?
Sexton începea să se simtă frustrat!
— Prieteni, vă mai spun o singură dată că dovezile din mâinile dumneavoastră sunt sută la sută autentice. Iar dacă altcineva poate dovedi contrariul, îmi mănânc pălăria!
Sexton aşteptă hohotele de râs, dar acestea nu veniră.
Tăcere de mormânt. Priviri nedumerite.
Reporterul care pusese ultima întrebare porni spre Sexton, frunzărind pe drum dosaruclass="underline"
— Aveţi dreptate, domnule senator! Aceste date sunt scandaloase.
Reporterul făcu o pauză şi se scărpină în cap:
— Păi atunci cred că noi suntem nedumeriţi de ce v-aţi decis să ne împărtăşiţi aceste imagini acum, mai ales după ce, până acum, le-aţi negat cu atâta vehemenţă.
Sexton habar n-avea la ce se referea individul. Reporterul îi dădu fotocopiile primite. Sexton se uită la pagini — şi pentru o clipă mintea lui refuză să priceapă ceea ce vedea.
Rămase fără grai.
Sexton privea nişte poze necunoscute. Imagini în alb şi negru. Doi oameni. Dezbrăcaţi. Braţe şi picioare încârligate. Pentru o clipă, Sexton nu-şi dădu seama ce reprezentau acele poze. Apoi pricepu. Satârul ghilotinei coborând pe gâtul lui.
Îngrozit, Sexton îşi întoarse privirea spre mulţime. Toată lumea râdea. Jumătate dintre reporteri începuseră deja să sune la redacţii şi să comunice ştirea.
Sexton simţi o bătaie pe umăr.
Se întoarse, ca într-un vis urât.
În spatele lui se afla Rachel.
— Am încercat să te oprim, zise ea! Ţi-am acordat toate şansele!
Lângă fiică-sa se afla o femeie.
Sexton tremura deja în vreme ce privirea i se îndreptă spre necunoscută. Era reporteriţa cu haină de caşmir şi beretă de mohair — femeia care răsturnase mapele. Sexton îi zări chipul şi sângele îi îngheţă în vine.
Ochii negri ai lui Gabrielle părură să îl străpungă ca un cuţit atunci când fata îşi deschise haina şi dezvălui un teanc de mape albe ascunse bine sub braţ.
132
Biroul Oval era întunecat. Lumina venea doar de la veioza de pe biroul preşedintelui Herney. Stând în faţa preşedintelui, Gabrielle îşi ţinea bărbia sus. Dincolo de fereastra încăperii se lăsa amurgul înspre orizont.
— Am auzit că ne părăseşti, zise Herney, părând dezamăgit.
Gabrielle dădu din cap. Cu toate că preşedintele îi oferise cu amabilitate adăpost pe termen nelimitat în Casa Albă, la distanţă de ziarişti, Gabrielle prefera să nu evite furtuna ascunzându-se chiar în mijlocul ei. Îşi dorea să se găsească la cât mai mare distanţă cu putinţă. Cel puţin pentru o vreme.
Herney se uită la ea. Părea impresionat:
— Gabrielle, alegerea pe care ai făcut-o în dimineaţa asta…
Se opri, de parcă nu-şi găsea cuvintele. Privirea lui era limpede — nu se asemăna nici pe departe cu ochii adânci şi enigmatici ai senatorului Sedgewick Sexton care o atrăseseră pe Gabrielle. Cu toate astea, chiar şi în atmosfera solemnă a unui astfel de loc, ea întrezări bunătatea în ochii preşedintelui, o anumită demnitate şi o onoare pe care nu avea să le uite în curând.