Gabrielle îi vorbi Yolandei despre bănuiala lui Sexton legată de faptul că directorul proiectului PODS, Chris Harper, minţise în legătură cu rezolvarea problemei software a sistemului de sateliţi.
Yolanda părea tot mai sceptică:
— Noi am acoperit acea conferinţă de presă, Gabs. Recunosc, Harper nu era în apele lui în noaptea aia, dar NASA a afirmat că omul se simţea îngrozitor de râu.
— Senatorul Sexton e convins că el a minţit. Şi alţii sunt convinşi de asta. Oameni influenţi.
— Păi dacă aplicaţia software de detectare a anomaliilor nu a fost reparată, atunci cum a detectat PODS meteoritul?
"Exact asta a spus şi Sexton", îşi spuse Gabrielle.
— Nu ştiu. Dar senatorul vrea să îi aduc nişte răspunsuri.
Yolanda clătină din cap:
— Din disperare, Sexton te trimite în gura lupului, încercând să găsească nod în papură. Nu te duce! Nu-i datorezi nimic.
— I-am distrus complet campania electorală!
— Ghinionul a fost cel care i-a distrus campania.
— Dar dacă senatorul are dreptate şi directorul de proiect chiar a minţit…
— Draga mea, dacă acest director a minţit în faţa lumii întregi, ce te face să crezi că îţi va spune ţie adevărul?
Gabrielle se gândise deja la asta şi îşi concepuse o strategie.
— Dacă descopăr o poveste interesantă acolo, te sun!
Yolanda scoase un chiţăit sceptic:
— Dacă descoperi o poveste interesantă acolo, eu îmi mănânc pălăria.
82
"Şterge din minte tot ce ştii despre această mostră de rocă."
Michael Tolland se luptase cu propriile întrebări neliniştitoare legate de meteorit, dar acum, odată cu întrebările pertinente ale lui Rachel, neliniştea îi sporise. Privi la felia de piatră din mâna lui.
"Presupune că cineva ţi-ar fi dat-o fără a-ţi explica unde a găsit-o sau despre ce e vorba. Ce ai crede despre ea la prima vedere?
Tolland ştia că întrebarea lui Rachel era justificată, însă, ca un exerciţiu de analiză, se dovedea foarte dificilă. Uitând de toate informaţiile primite la sosirea în habisferă, Tolland trebuia să admită că analiza lui asupra fosilelor fusese în mod complet dezechilibrat bazată pe o singură premisă — aceea că roca în care fuseseră găsite fosilele era un meteorit.
"Dar dacă NU mi se spunea nimic despre meteorit?", se întrebă el singur. Cu toate că nu-şi putea imagina vreo altă explicaţie încă, Tolland îşi permise "luxul" de a renunţa în mod ipotetic la cuvântul "meteorit" din premisă. După ce făcu asta, rezultatul obţinut îi dădu flori. Acum, însoţit de Rachel şi de un Corky Marlinson cam ameţit, Tolland discuta aceste idei noi.
— Aşadar, repetă Rachel, cu voce profundă, Mike, tu zici că, dacă cineva ţi-ar fi înmânat această rocă fosilizată fără nici un fel de explicaţie prealabilă, ar fi trebuit să tragi concluzia că provine de pe Pământ.
— Bineînţeles, replică Tolland. Ce altă concluzie aş putea trage? Presupunerea găsirii de viaţă extraterestră reprezintă un risc mult mai mare decât aceea a găsirii unei fosile a vreunei specii terestre nedescoperite până acum. Oamenii de ştiinţă descoperă zeci de specii noi în fiecare an.
— Păduchi de şaizeci de centimetri? ripostă Corky, cu o voce care trăda neîncrederea. Ai presupune că o insectă atât de mare provine de pe Terra?
— Poate că nu şi în zilele noastre, îi răspunse Tolland, dar speciile nu trebuie în mod necesar să mai fie în viaţă. Este o fosilă. E veche de 170 de milioane de ani. Este din Jurasic. O mulţime de fosile preistorice sunt creaturi supradimensionate care arată şocant când le sunt descoperite rămăşiţele — reptile cu aripi enorme, dinozauri, păsări.
— Nu vreau s-o fac pe fizicianul acum, Mike, îi zise Corky, dar argumentele tale au nişte lipsuri serioase. Creaturile preistorice pe care tocmai le-ai menţionat, dinozaurii, reptilele, păsările, au toate schelete interne, drept care pot atinge dimensiuni mari în ciuda gravitaţiei terestre. Dar această fosilă…
Luă mostra şi o ridică:
— Fiinţele astea aveau exo-schelete. Sunt artropode. Insecte. Tu singur ai spus că orice insectă atât de mare nu se putea dezvolta decât în medii cu gravitaţie scăzută. Altfel, scheletul extern s-ar fi prăbuşit peste masa insectei.
— Corect, îl aprobă Tolland. Astfel de specii s-ar fi prăbuşit sub propria greutate dacă s-ar fi deplasat pe solul terestru.
Iritat, Corky se încruntă:
— Ei bine, Mike, nu văd cum naiba poţi să tragi concluzia că o insectă lungă de şaizeci de centimetri este de origine terestră, doar dacă nu presupui că pe vremea aia existau oameni ai peşterii care creşteau păduchi în ferme antigravitaţionale.
Tolland zâmbi ca pentru el, văzând cum Corky pierde din vedere astfel de elemente extrem de simple:
— De fapt, mai există o posibilitate.
Se uită fix la prietenul lui:
— Corky, tu eşti obişnuit să te uiţi în sus. Ia priveşte puţin şi în jos! Există un mediu bogat în antigravitaţie chiar aici, pe Pământ. Şi el există din vremuri preistorice.
Corky se holbă la el, prostit:
— Ce dracu tot îndrugi tu acolo?
Rachel părea şi ea surprinsă.
Tolland arătă cu degetul dincolo de fereastra avionului către marea luminată de razele lunii.
— Oceanul.
Rachel scoase un fluierat uşor:
— Bineînţeles.
— Apa este un mediu cu gravitate scăzută, explică Tolland. Totul cântăreşte mai puţin sub apă. Oceanul adăposteşte structuri fragile enorme, care n-ar putea rezista sub nici o formă pe sol — meduze, sepii uriaşe, ţipari enormi.
Corky începea să se îndoiască:
— Perfect, numai că oceanul preistoric nu conţinea insecte gigantice.
— Ba da. De fapt, încă mai adăposteşte aşa ceva. Oamenii mănâncă zilnic astfel de insecte. În multe ţări sunt considerate delicatese.
— Fii serios, Mike, cine naiba mănâncă insecte gigantice de mare?
— Oricui îi plac homarii, crabii şi creveţii!
Corky făcu ochii mari.
— Crustaceele sunt, în esenţă, doar nişte insecte marine gigantice, explică Tolland. Sunt un subordin al ordinului Phylum Arthropoda — păduchi, crabi, păianjeni, insecte, greieri, scorpioni, homari — toate aceste insecte sunt înrudite. Sunt specii cu picioare articulate şi schelete externe.
Lui Corky i se făcu brusc rău.
— Din punct de vedere al clasificării, toate seamănă mult cu nişte insecte, continuă Tolland. Crabii-potcoavă seamănă cu trilobiţii gigantici. Iar cleştii unui homar seamănă cu aceia ai unui scorpion mare.
Corky se făcu verde la faţă:
— Bine, mi-am mâncat ultimul rulou cu homar!
Rachel părea fascinată:
— Aşadar, artropodele de pe uscat rămân mici deoarece gravitaţia le selectează în mod natural pe cele care au corpuri mici. Însă în apă corpurile lor se măresc, astfel încât pot atinge dimensiuni uriaşe.
— Chiar aşa, răspunse Tolland. Un crab regal din Alaska ar putea fi greşit catalogat drept un păianjen uriaş, dacă nu am dispune de suficiente fosile ca dovezi.
Emoţia lui Rachel păru să se transforme acum în îngrijorare:
— Mike, dacă facem din nou abstracţie de chestiunea aparentei autenticităţi a meteoritului, te rog să îmi spui dacă tu crezi că fosilele pe care le-am văzut pe gheţar puteau proveni din ocean! Din oceanul terestru?