Tolland simţi cum îl sfredelea cu privirea şi sesiză covârşitoarea importanţă a întrebării.
— Ipotetic, ar trebui să răspund da. Fundul oceanului are zone vechi de 190 de milioane de ani. Aceeaşi vârstă ca a fosilelor. Teoretic, oceanele terestre puteau susţine forme de viaţă precum acestea.
— Oh, să fim serioşi! se zburli Corky. Nu-mi vine să-mi cred urechilor! Negăm autenticitatea meteoritului? Meteoritul este de necontestat. Chiar dacă platoul oceanic terestru are zone la fel de vechi precum meteoritul, cu siguranţă că pe Terra nu dispunem de platou oceanic cu cruste de fuziune, conţinut anormal de nichel şi condrule. Vorbiţi doar ca să vă aflaţi în treabă!
Tolland ştia că prietenul lui avea dreptate. Cu toate astea, imaginându-şi acele fosile drept creaturi marine, Tolland îşi pierduse o parte din respectul pentru ele. Acum păreau oarecum mai cunoscute.
— Mike, interveni Rachel, de ce nici unul dintre specialiştii NASA nu s-a gândit că aceste fosile ar putea fi creaturi oceanice? Chiar dintr-un ocean de pe o altă planetă?
— Din două motive. Mostrele fosile din pelagic — acelea de pe platoul oceanic — au tendinţa de a prezenta o mulţime de specii asemănătoare. Orice vietate care trăieşte în milioanele de metri cubi de apă deasupra fundului oceanic va muri în cele din urmă şi se va scufunda. Asta înseamnă că fundul oceanelor devine un cimitir al speciilor aflate la cele mai diverse adâncimi, presiuni şi medii de temperatură. Însă mostra de pe gheţar era curată — o singură specie. Arăta mai degrabă a mostră pe care am putea-o găsi în deşert. O familie de animale înrudite îngropate de o furtună de nisip, de exemplu.
Rachel dădu din cap:
— Şi al doilea motiv pentru care ai zis că e vorba de pământ mai degrabă decât de mare?
Tolland dădu din umeri:
— Instinctul. Oamenii de ştiinţă au crezut întotdeauna că, dacă ar fi populat, spaţiul cosmic ar fi plin de insecte. Iar din ceea ce am observat noi în spaţiul cosmic, pe acolo există mai mult praf şi piatră decât apă.
Rachel tăcu.
— Deşi…, continuă Tolland, cufundat în gânduri în urma spuselor femeii. Admit că există zone foarte adânci din platoul oceanic pe care oceanografii le denumesc zone moarte. Nu prea le înţelegem, dar sunt zone în care curenţii oceanici şi sursele de hrană stat de asemenea natură, încât nu prea poate trăi nimic pe acolo. Doar câteva specii de căutători de stârvuri. Aşa că, din acest punct de vedere, presupun că fosilele care aparţin unei singure specii nu pot ieşi complet din discuţie.
— Alo? interveni Corky. Vă amintiţi de crusta de fuziune? De conţinutul mediu de nichel? De condrule? De ce ne obosim să mai vorbim despre asta?
Tolland nu îi răspunse.
— Povestea asta legată de conţinutul de nichel, îi zise Rachel lui Corky. Mai explică-mi o dată. Conţinutul de nichel în rocile terestre este fie foarte ridicat, fie foarte coborât, în vreme ce în meteoriţi acest conţinut se găseşte într-o proporţie medie?
Corky dădu din cap:
— Chiar aşa.
— Aşadar, conţinutul de nichel din mostra asta intră exact în gama aşteptată de valori.
— Foarte aproape, da!
Rachel păru surprinsă:
— Stai aşa. Aproape? Ce mai înseamnă şi asta?
Corky păru exasperat:
— Aşa cum am explicat mai devreme, mineralogiile meteoriţilor sunt diferite. Pe măsură ce oamenii de ştiinţă descoperă noi meteoriţi, trebuie să ne actualizăm constant calculele noastre legate de ceea ce se consideră un conţinut acceptabil de nichel în meteoriţi.
Rachel părea de-a dreptul uluită acum:
— Aşadar, acest meteorit v-a forţat să reevaluaţi ceea ce consideri un nivel acceptabil al conţinutului de nichel într-un meteorit? Acest nivel a fost în afara cotei medii deja stabilite?
— Doar cu foarte puţin, ripostă Corky.
— De ce n-a spus nimeni nimic despre asta?
— Pentru că nu este o problemă. Astrofizica este o ştiinţă dinamică şi ea se actualizează permanent.
— Tocmai în timpul unei analize extraordinar de importante?
— Ascultă, o repezi Corky, enervat, te asigur că nivelul nichelului din mostra aia e mult mai apropiat de cel din meteoriţi decât de cel din rocile terestre.
Rachel se întoarse spre Tolland:
— Tu ştiai de asta?
Tolland încuviinţă ezitând. La momentul respectiv, nu păruse o chestiune importantă.
— Mi s-a spus că meteoritul prezintă niveluri de nichel uşor mai ridicate decât în alţi meteoriţi, dar specialiştii NASA nu păreau preocupaţi de asta.
— Dintr-un motiv foarte bun! se interpuse Corky. Dovada mineralogică de faţă nu este aceea că nivelul nichelului este în mod cert asemănător cu al meteoriţilor, ci mai degrabă că este diferit de cel al rocilor terestre.
Rachel clătină din cap:
— Îmi cer scuze, dar în meseria mea o astfel de logică defectuoasă poate ucide oameni. A spune că o piatră e diferită de cele terestre nu dovedeşte că e vorba de un meteorit, ci doar că nu seamănă cu ceea ce am văzut noi vreodată pe Terra.
— Şi care naiba e diferenţa?
— Nici una, răspunse Rachel. Doar dacă ai văzut chiar toate rocile de pe Pământ.
Corky tăcu vreme de câteva secunde.
— În regulă, rosti el în cele din urmă. Nu luaţi în seamă conţinutul nichelului, dacă asta vă dă bătăi de cap. Rămân încă de explicat crusta perfectă de fuziune şi condrulele.
— Categoric, îi replică Rachel, neimpresionată. Două din trei nu e deloc rău.
83
Structura care găzduia sediul central NASA reprezenta un dreptunghi mamut din sticlă, situat la adresa 300 E Street în Washington, D.C. Clădirea era plină de cabluri de transport de date, lungi de peste trei sute de kilometri, şi de mii de tone de procesoare de computer. Era casa a 1134 de funcţionari civili care aveau grijă de bugetul anual de 15 miliarde de dolari al agenţiei şi de operaţiunile cotidiene ale celor douăsprezece baze NASA de pe cuprinsul întregii ţări.
În ciuda orei târzii, Gabrielle nu era deloc surprinsă când văzu foaierul clădirii înţesat de oameni, un amestec de echipe de jurnalişti şi personal NASA extrem de emoţionat. Gabrielle se grăbi să intre. Intrarea semăna cu un muzeu, dominat de replici ale capsulelor trimise în misiuni spaţiale faimoase şi ale sateliţilor care atârnau deasupra capetelor. Echipele de televiziune ocupaseră holul de marmură, prinzând repede în obiectivele camerelor de filmat fiecare angajat NASA care intra pe uşă.
Gabrielle cercetă mulţimea cu privirea, dar nu zări pe nimeni care să semene cu Chris Harper. Jumătate din oamenii de acolo dispuneau de permise de acces pentru ziarişti, iar cealaltă jumătate aveau legitimaţii NASA în jurul gâtului, cu pozele lor gravate. Gabrielle nu dispunea de nimic de acest gen. Zări o tânără femeie cu legitimaţie NASA şi se îndreptă în grabă spre ea.
— Bună. Îl caut pe Chris Harper.
Fata se uită ciudat la Gabrielle, ca şi cum ar fi recunoscut-o de undeva, dar nu-şi mai amintea de unde.
— L-am văzut pe doctorul Harper trecând cu ceva timp în urmă. Cred că s-a dus sus. Vă cunosc de undeva?
— Nu cred, răspunse Gabrielle, îndepărtându-se. Cum ajung sus?
— Lucraţi pentru NASA?
— Nu.
— Atunci nu puteţi ajunge sus.
— Oh. E vreun telefon pe care să-l folosesc pentru…
— Hei, izbucni fata, brusc mânioasă. Ştiu cine eşti! Te-am văzut la televizor cu senatorul Sexton. Nu-mi vine să cred că ai avut tupeul…