Gabrielle se făcuse deja nevăzută în mulţime. În spatele ei, o auzea pe fată informându-i, mânioasă, pe alţii că era acolo.
"Minunat. Am două secunde de când am trecut de uşa aia şi deja mă număr printre cei mai căutaţi duşmani."
Îşi ţinu capul aplecat, în vreme ce se grăbea spre capătul celalalt al holului. Pe perete se găsea un tabel mare cu informaţii. Gabrielle cercetă listele, căutându-l pe Chris Harper. Nimic. Tabelul nu indica nume, ci doar departamente.
"PODS?", se întrebă ea, cercetând listele în speranţa că va găsi ceva care să semene măcar cu Polar Orbiting Density Scanner. Nu văzu nimic. Îi era teamă să se uite în urmă, aşteptându-se să vadă o echipă de angajaţi NASA, furioşi, care veneau să o linşeze. Tot ce găsi cât de cât promiţător pe lista aia era un departament la etajul patru:
Uitându-se în altă parte, Gabrielle îşi croi drum către un intrând care găzduia mai multe lifturi şi o fântână decorativă. Cercetă butoanele de apel ale lifturilor, dar zări numai fante de acces pentru cartele. " La naiba." Lifturile dispuneau de control de securitate, pe baza accesului permis doar angajaţilor prin folosirea legitimaţiilor de muncă.
Spre lifturi veni un grup de tineri care discutau cu înflăcărare. În jurul gâturilor purtau legitimaţii NASA. Gabrielle se ascunse repede după fântână, uitându-se în jur să vadă dacă nu e urmărită. Un tânăr cu pistrui pe faţă inseră legitimaţia în fantă şi deschise uşa liftului. Tânărul râdea şi clătina uimit din cap.
— Cred că tipii de la SETI au luat-o razna! rosti el în vreme ce tot grupul se urcă în lift. Jucăriile lor zgomotoase găsesc doar secvenţe aleatorii sub două sute de miliJansky de douăzeci de ani, în timp ce dovada fizică era îngropată în gheaţa de aici, de pe Pământ!
Uşile liftului se închiseră, ascunzând vederii grupul de tineri.
Gabrielle se ridică, se şterse la gură şi se întrebă ce avea de făcut. Privi în jur după un telefon de interior. Nimic. Se întrebă dacă nu putea fura cumva o legitimaţie, dar ceva îi spunea că un asemenea act era lipsit de înţelepciune. Orice ar fi întreprins însă, trebuia să o facă repede. O vedea deja pe fata cu care discutase în hol îndreptându-se către mulţime însoţită de un ofiţer de securitate.
De după colţ, se ivi un bărbat bine făcut, chel, care se îndrepta spre lifturi. Gabrielle se ascunse din nou după fântână. Bărbatul nu dădu semne că ar fi observat-o. Gabrielle urmări în tăcere cum individul se apleacă în faţă şi inserează legitimaţia în fantă. O altă pereche de uşi se deschise, iar bărbatul păşi înăuntru.
"La dracu, îşi zise Gabrielle şi se hotărî. Acum sau niciodată."
În vreme ce uşile începeau să se închidă, Gabrielle ţâşni din spatele fântânii şi fugi spre lift, întinzând mâna şi prinzându-se de uşi. Acestea glisară înapoi, astfel încât Gabrielle reuşi să păşească înăuntru, cu faţa radiind de încântare.
— Aţi fi crezut aşa ceva? izbucni ea adresându-se chelului. Doamne! Ce nebunie!
Omul o privi ciudat:
— Cred că tipii de la SETI au luat-o razna! Jucăriile lor zgomotoase găsesc doar secvenţe aleatorii sub două sute de miliJansky de douăzeci de ani, în timp ce dovada fizică era îngropată în gheaţa de aici, de pe Pământ!
Omul părea surprins.
— Păi… da, e chiar…, îngăimă el, în timp ce se uita la gâtul ei şi păru deranjat că nu-i vede legitimaţia. Îmi cer scuze, unde…
— Etajul patru, vă rog. Am venit într-o asemenea grabă, că am uitat să-mi îmbrac lenjeria!
Izbucni în râs şi aruncă o privire spre legitimaţia tipului: "JAMES THEISEN, Finance Administration".
— Lucraţi aici?
Individul părea de-a dreptul intrigat:
— Domnişoară…?
Lui Gabrielle îi căzu faţa:
— Jim! Mă jigneşti! Nimic nu o doare mai tare pe o femeie decât să nu mai fie recunoscută!
Tipul se albi. Părea stingherit. Îşi trecu palma peste chelie:
— Îmi cer scuze. De vină e toată agitaţia asta, să ştii. Recunosc, îmi pari cunoscută. În ce program lucrezi?
"Rahat." Gabrielle îi zâmbi încrezătoare:
— EOS.
Omul arătă înspre butonul luminat pentru etajul patru:
— Evident. Voiam să întreb în cadrul cărui proiect.
Gabrielle îşi simţi pulsul accelerându-se. Nu se putea gândi decât la unul singur.
— PODS.
Individul părea şocat.
— Zău? Credeam că am cunoscut pe toată lumea din echipa doctorului Harper.
Gabrielle dădu stingheră din cap:
— Chris mă ţine în umbră. Eu sunt programatorul ăla tâmpit care a dat-o în bară cu indexul voxel din aplicaţia software de detectare a anomaliilor.
Acum era rândul chelului să rămână cu gura căscată:
— Tu ai fost de vină?
Gabrielle se strâmbă:
— Din cauza asta, n-am dormit săptămâni de zile.
— Dar doctorul Harper şi-a asumat întreaga responsabilitate pentru povestea aia!
— Ştiu. Chris e genul ăsta de om. Cel puţin a îndreptat totul. Ce anunţ în seara asta, nu-i aşa? Cu meteoritul ăsta! Sunt încă în stare de şoc!
Liftul se opri la etajul patru. Gabrielle sări din eclass="underline"
— Ce bine că te-am văzut, Jim. Transmite-le toate cele bune băieţilor de la bugetare!
— Desigur, îngăimă omul, în vreme ce uşile se închideau. Mă bucur că te-am revăzut!
84
La fel ca mulţi mulţi alţi preşedinţi dinaintea lui, Zach Herney supravieţuia cu doar patru sau cinci ore de somn pe noapte. În ultimele săptămâni însă, supravieţuise odihnindu-se cu mult mai puţin. În vreme ce emoţiile serii începeau să se domolească, Herney simţea ora târzie turnându-i plumb în picioare.
Alături de câţiva membri de vârf ai personalului care se ocupa de campanie, preşedintele se găsea în Sala Roosevelt, savurând şampanie şi bucurându-se de reluarea la nesfârşit a discursului ţinut la conferinţa de presă, a secvenţelor din documentarul lui Tolland şi a analizelor experţilor de televiziune. În acel moment, pe ecran, o corespondentă de televiziune foarte entuziasmată stătea în faţa Casei Albe şi strângea cu putere microfonul în mâini.
— Dincolo de repercusiunile ameţitoare asupra omenirii ca specie, zicea corespondenta, această descoperire NASA are câteva efecte extrem de neplăcute, aici în Washington. Decopertarea acestor fosile meteoritice nu se putea petrece într-un moment mai potrivit pentru preşedinte.
Vocea femeii deveni mai sobră:
— Şi nici într-un moment mai prost pentru senatorul Sexton.
Transmisia se axă pe o reluare a dezbaterii CNN din acea după-amiază:
— După treizeci şi cinci de ani, zise Sexton, cred că e evident că nu vom găsi viaţă extraterestră!
— Şi dacă vă înşelaţi? îi răspunse Tench.
Sexton îşi dădu ochii peste cap:
— Oh, pentru numele lui Dumnezeu, domnişoară Tench, dacă mă înşel, o să-mi mănânc pălăria.
Toată lumea din Sala Roosevelt izbucni în râs. Privind lucrurile retrospectiv, jocul lui Tench de a-l încolţi pe senator părea extrem de crud, însă telespectatorii nu păruseră să observe; Sexton îi răspunsese cu atâta încredere, încât păruse că primeşte exact ce merita.
Preşedintele se uită prin încăpere după Tench. Nu o văzuse de când începuse conferinţa de presă, iar acum nu era acolo. "Ciudat, îşi spuse el. E victoria ei în aceeaşi măsură cât este şi a mea."