Îi zâmbi trist:
— Dar după acea conferinţă de presă jalnică pe care aţi ţinut-o acum două săptămâni, ceva mă face să mă îndoiesc de şansele dumneavoastră.
Gabrielle se răsuci pe călcâie şi porni de-a lungul laboratorului întunecat. Se întrebă dacă nu cumva ea o să fie cea care o să vadă cum e interiorul unei închisori, în locul doctorului Harper.
Îşi ţinea capul sus în vreme ce se îndepărta, aşteptând ca Harper să o strige. Tăcere. Îşi croi drum printre uşile metalice şi ajunse pe coridor, sperând ca lifturile la acest nivel să nu mai aibă nevoie de cartelă de acces ca la parter. Pierduse. Chiar dacă îşi dăduse toată silinţa, Harper nu muşcase momeala. "Poate că a spus adevărul în conferinţa de presă", îşi spuse Gabrielle.
Uşile metalice din spatele ei răsunară cu zgomot.
— Domnişoară Ashe, o strigă Harper. Jur că nu ştiu nimic despre nici o deturnare. Sunt un om cinstit!
Gabrielle avu remuşcări pentru câteva clipe. Se forţă să meargă înainte. Ridică indiferentă din umeri şi îi strigă înapoi peste umăr:
— – Şi totuşi, aţi minţit în conferinţa de presă!
Tăcere. Gabrielle continuă să meargă pe coridor.
— Staţi aşa! strigă Harper.
Omul veni alergând lângă ea; avea chipul alb ca varul.
— Chestia asta cu deturnarea, zise el, coborându-şi vocea. Cred că ştiu cine mi-a tras clapa!
Gabrielle se opri, întrebându-se dacă îl auzise bine. Se întoarse cât putu de încet şi de impasibilă putea fi ea în acele momente.
— Vreţi ca eu să cred că vă trage cineva clapa?
Harper oftă:
— Jur că nu ştiu nimic despre vreo deturnare. Dar dacă sunt dovezi contra mea…
— O mulţime.
Omul oftă din nou:
— Atunci totul e o înscenare. Ca să fiu discreditat, dacă va fi nevoie. O singură persoană ar fi putut face aşa ceva.
— Cine?
Harper o privi drept în ochi:
— Lawrence Ekstrom mă urăşte.
Gabrielle era uluită.
— Directorul administrativ al NASA?
Harper dădu amărât din cap:
— El e cel care m-a forţat să mint în conferinţa aceea de presă.
88
Chiar şi cu sistemul de propulsie prin pânză de metan al aeronavei Aurora la jumătate din capacitate, echipa Delta Force gonea prin noapte cu o viteză de trei ori mai mare decât cea a sunetului — peste trei mii de kilometri pe oră. Vibraţia monotonă a motoarelor cu undă de detonare în pulsuri din spatele avionului îi conferea zborului un ritm aproape hipnotic. La treizeci de metri dedesubt, oceanul se zbătea sălbatic, biciuit de fluidele din eşapamentul aeronavei, care ridicau două cozi de apă, ca nişte cozi de cocoş lungi şi paralele, la cincisprezece metri deasupra nivelului apei.
"Ăsta e motivul pentru care a fost casat SR-71 Blackbird", îşi spuse Delta One.
Aurora era unul dintre acele avioane despre care nimeni n-ar fi trebuit să ştie nimic, dar despre care toată lumea avea habar. Chiar şi canalul de televiziune Discovery abordase subiectul Aurora şi testele care se efectuaseră cu aeronava la Groom Lake în Nevada. Nimeni nu ştia dacă breşa de securitate se datorase bârfelor repetate auzite până în Los Angeles, martorilor oculari nefericiţi care forau un puţ de petrol în Marea Nordului sau unei gafe administrative prin care apăruse o descriere a Aurorei într-o copie pentru public a bugetului Pentagonului. Oricum nu mai conta. Lumea aflase despre el. Armata Statelor Unite dispunea de un avion capabil să zboare cu o viteză de 6 Mach, o aeronavă care trecuse de mult de faza de proiectare şi intrase în folosinţă. Avionul putea fi deja zărit pe cer.
Construită de Lockheed, Aurora semăna cu o minge de fotbal american, aplatizată. Era lungă de treizeci de metri, lată de optsprezece, iar fuzelajul era placat cu ceramică termică, asemănător navetei spaţiale. Viteza rezulta în mare parte dintr-un nou sistem de propulsie, care folosea o pânză de hidrogen curat drept combustibil şi lăsa un jet albicios în urmă. Din acest motiv, avionul zbura doar noaptea.
În seara asta, profitând din plin de viteza astronomică, echipa Delta Force se îndrepta spre casă deasupra oceanului. Chiar şi aşa, aveau să ajungă mai devreme decât estimaseră. La o asemenea viteză, echipa ar fi ajuns la locul de aterizare în mai puţin de o oră, cu două ore înaintea prăzii. Avuseseră loc discuţii de depistare şi doborâre a avionului ţintă, dar controlorul se temuse că radarele ar fi putut observa incidentul sau că epava rezultată ar fi putut declanşa o investigaţie serioasă. Cel mai bine era ca ţinta să aterizeze conform programului. De îndată ce devenea clar unde va ateriza prada, echipa Delta Force putea interveni.
Acum, în vreme ce Aurora zbura pe deasupra Mării Labradorului pustie şi ostilă, dispozitivul de comunicaţii al lui Delta One indică un apel. Omul răspunse.
— Planul s-a schimbat, îi informă vocea robotului. Aveţi o altă ţintă până la aterizarea lui Rachel Sexton şi a oamenilor de ştiinţă.
"O altă ţintă." Delta One aproape că intuia despre ce era vorba. Lucrurile evoluau cu repeziciune. Controlorul descoperise o nouă fisură şi trebuia să o peticească în cel mai scurt timp posibil. "Nu se va produce nici o fisură, îşi aminti Delta One, dacă ne vom îndeplini obiectivele cu succes pe gheţarul Milne". Delta One ştia prea bine că acum îşi curăţa propriile gunoaie, rezultatele eşecurilor.
— S-a ivit o a patra parte, zise controlorul.
— Cine?
Controlorul făcu o pauză, apoi le oferi un nume.
Cei trei soldaţi schimbară priviri uluite. Era un nume care le era foarte cunoscut.
"Nu-i de mirare ezitarea controlorului!", îşi zise Delta One. Pentru o operaţie concepută drept o misiune fără victime, numărătoarea cadavrelor şi scara ierarhică a importanţei ţintelor se schimbau cu repeziciune. Omul îşi simţi sinusurile întărindu-i-se, în vreme ce controlorul se pregătea să-i informeze exact cum şi unde aveau să îl elimine din ecuaţie pe individ.
— Miza a crescut în mod considerabil, rosti controlorul. Ascultaţi cu atenţie! Nu vă voi da instrucţiunile decât o singură dată.
89
Mult deasupra nordului statului Maine, aeronava G4 se îndrepta în continuare spre Washington. La bordul ei, Michael Tolland şi Corky Marlinson o priveau pe Rachel, care începuse să le explice teoria ei despre nivelul crescut de ioni de hidrogen în crusta de fuziune a meteoritului.
— NASA dispune de o facilitate privată de testare numită Plum Brook Station, spunea ea, aproape incapabilă să creadă că putea vorbi despre aşa ceva. Nu divulgase niciodată informaţii secrete persoanelor neautorizate, dar, având în vedere circumstanţele, Tolland şi Corky aveau dreptul să afle. Plum Brook este în esenţă o cameră de testare pentru cele mai noi şi mai radicale sisteme NASA de motoare. Cu doi ani în urmă, am scris o informare despre un nou proiect pe care NASA îl testa acolo — ceva intitulat "motor cu ciclu expandat".
Corky se uită suspicios la ea:
— Motoarele cu ciclu expandat se află încă în stadiu de proiect. Pe hârtie. Nimeni nu le testează cu adevărat. Mai sunt zeci de ani buni până vor deveni operaţionale.
Rachel clătină din cap:
— Îmi pare rău să te dezamăgesc, Corky. NASA dispune de prototipuri. Sunt în teste.
Corky păru sceptic:
— Motoarele astea merg cu oxigen-hidrogen lichid, combustibil care îngheaţă în spaţiu, făcând motoarele inutile pentru NASA. Agenţia a afirmat că nici măcar nu va încerca să construiască un asemenea motor până ce nu se va rezolva problema îngheţării combustibilului.