— A fost rezolvată. Au scăpat de oxigen şi au transformat combustibilul într-un fel de amestec de "noroi-hidrogen", care e un soi de combustibil criogenic constând din hidrogen pur într-o stare semiângheţată. Este extrem de puternic şi foarte curat. Este şi o soluţie pentru sistemele de propulsie dacă NASA va lansa misiuni pe Marte.
Corky părea uluit.
— Nu poate fi adevărat!
— Ar fi bine să fie adevărat, îi zise Rachel. Am scris o informare pe această temă pentru preşedinte. Şeful meu a fost extrem de iritat, pentru că NASA intenţiona să anunţe public noroiul de hidrogen drept un mare succes, în vreme ce Pickering ar fi vrut ca administraţia de la Casa Albă să exercite presiuni asupra NASA ca acest combustibil să rămână secret.
— De ce?
— N-are importanţă, răspunse Rachel.
N-avea nici un chef să dezvăluie mai multe secrete decât era absolută nevoie. Dorinţa lui Pickering de a tăinui succesul noului combustibil deriva dintr-o îngrijorare crescândă legată de securitatea naţională şi de care puţini erau conştienţi — expansiunea alarmantă a Chinei din punctul de vedere al tehnologiei spaţiale. Chinezii lucrau în mod curent la dezvoltarea unei platforme de lansare năucitoare "de închiriat", pe care intenţionau să i-o închirieze celui care oferea mai mult, cei mai mulţi ofertanţi fiind inamicii Statelor Unite. Implicaţiile pentru securitatea americană erau devastatoare. Din fericire, NRO ştia că ţara asiatică folosea un tip de combustibil sortit pieirii pentru platforma de lansare, aşa că Pickering n-avea nici un chef să ofere ponturi despre noul amestec propulsor NASA, mult mai promiţător.
— Aşadar, zise oarecum stingherit Tolland, tu susţii că NASA dispune de un sistem de propulsie cu ardere curată care foloseşte hidrogenul pur?
Rachel încuviinţă:
— Nu dispun de cifre, dar temperaturile de ardere ale acestor motoare sunt de câteva ori mai mari decât orice altceva care s-a creat până acum. Există deja cererea ca NASA să creeze tot felul de materiale noi pentru eşapamente.
Făcu o pauză:
— O piatră mare, plasată în spatele unui astfel de motor cu noroi de hidrogen, ar fi scăldată într-un foc bogat în hidrogen la o temperatură fără precedent. S-ar putea obţine chiar o crustă de fuziune.
— Să fim serioşi! interveni Corky. Ne întoarcem la scenariul cu meteoritul contrafăcut?
Tolland părea dintr-odată intrigat:
— De fapt, e o idee interesantă! Scena ar semăna mai mult sau mai puţin cu lăsarea unui bolovan pe rampa de lansare sub naveta spaţială, în timpul decolării acesteia.
— Dumnezeule mare, murmură Corky. Sunt în avion cu nişte idioţi!
— Corky, îl admonestă Tolland. Vorbind la modul ipotetic, o rocă plasată într-un câmp de ardere a gazelor de eşapament ar prezenta trăsături de ardere similare cu una care a traversat atmosfera, nu-i aşa? Ar avea aceleaşi striaţii direcţionale şi coadă din material topit.
Corky mormăi:
— Presupun că da.
— Iar hidrogenul cu ardere curată al lui Rachel n-ar lăsa nici un fel de reziduuri chimice. Doar hidrogen. Niveluri crescute de ioni de hidrogen în zona de fuziune.
Corky îşi dădu ochii peste cap:
— Ascultă, dacă există cu adevărat vreun astfel de motor care merge cu noroi de hidrogen, atunci ceea ce spui tu pare posibil. Dar este o posibilitate foarte îndepărtată.
— De ce? insistă Tolland. Procesul pare destul de simplu.
Rachel dădu din cap:
— Nu e nevoie decât de o rocă fosilizată, veche de 190 milioane de ani. Topiţi-o în focul de eşapament al unui motor cu noroi de hidrogen şi îngropaţi-o în gheaţă. Instantaneu, se transformă în meteorit.
— Explicaţie pentru amatori, sări Corky, dar nu şi pentru specialiştii de la NASA! Tot n-ai explicat condrulele!
Rachel încercă să-şi amintească explicaţia lui Corky despre formarea condrulelor.
— Ai spus că aceste condrule sunt formate prin succesiuni rapide de încălziri şi răciri în spaţiu, nu?
Corky oftă:
— Condrulele se formează atunci când o rocă răcită în spaţiu se supraîncălzeşte brusc până la o stare de topire parţială — undeva în jur de 1550 de grade Celsius. Apoi roca trebuie să se răcească din nou, extrem de repede, întărind venele de lichid în condrule.
Tolland îşi fixă cu privirea prietenuclass="underline"
— Şi acest proces nu poate avea loc pe Pământ?
— Imposibil, îi răspunse Corky. Pe planeta asta nu există variaţiile de temperatură necesare unei asemenea schimbări rapide. Aici e vorba de căldură nucleară şi de zeroul absolut al spaţiului. Extremele astea pur şi simplu nu există pe Terra.
Rachel se gândi puţin la cele auzite:
— Cel puţin nu în mod natural.
Corky se întoarse spre ea:
— Ce mai înseamnă şi asta?
— De ce nu s-ar putea ca încălzirea şi răcirea să aibă loc aici, pe Pământ, în mod artificial? îl întrebă Rachel. Roca putea fi încălzită de emisia motorului cu noroi de hidrogen şi apoi răcită într-un congelator criogenic.
Corky făcu ochii mari:
— Condrule fabricate?
— E o idee!
— Una ridicolă, ripostă Corky, ridicând mostra de meteorit. Poate că ai uitat?!? Aceste condrule au fost în mod incontestabil datate cu 190 de milioane de ani în urmă.
Tonul lui deveni superior:
— Din câte ştiu eu, domnişoară Sexton, acum 190 de milioane de ani nimeni nu testa motoare cu noroi de hidrogen şi răcitoare criogenice.
"Cu sau fără condrule, îşi spuse Tolland, dovezile se leagă". Se refugiase în tăcere de câteva minute, profund tulburat de recentele dezvăluiri pe care i le făcuse Rachel, legate de crusta de fuziune. Deşi foarte îndrăzneaţă, ipoteza ei deschisese tot felul de posibilităţi noi şi îl determinase pe Tolland să se gândească la altceva. "Dacă se poate explica şi crusta de fuziune… ce alte posibilităţi nu mai apar?"
— Eşti tăcut, remarcă Rachel stând lângă el.
Tolland se uită spre ea. În lumina difuză din avion, zări pentru o clipă o anumită blândeţe în ochii lui Rachel, lucru care îi amintea de Celia. Se eliberă de povara amintirilor şi oftă obosit:
— Oh, mă gândeam doar…
Zâmbi.
— La meteoriţi?
— La ce altceva?
— La dovezile strânse, încercând să-ţi închipui ce-a mai rămas?
— Ceva de genul ăsta.
— Vreo idee?
— Nu chiar. Mă deranjează câte date s-au modificat în ceea ce priveşte acel puţ de inserţie de sub gheaţă.
— Dovezile ierarhice sunt ca un castel din cărţi de joc, zise Rachel. Scoate premisa de la bază şi totul începe să se clatine. Locaţia descoperirii meteoritului a fost o astfel de premisă de bază.
"Chiar aşa."
— Când am ajuns pe gheţar, directorul administrativ al NASA mi-a spus că meteoritul fusese găsit într-o matrice de gheaţă pură, veche de trei sute de ani şi era mai dens decât oricare altă rocă descoperită în acea zonă, drept pentru care am socotit informaţia ca o dovadă logică a faptului că roca trebuia să cadă din spaţiul cosmic.
— Tu, la fel ca noi ceilalţi.
— Conţinutul mediu de nichel, deşi convingător, nu pare a fi şi concluziv.
— Este pe aproape, rosti Corky, părând a fi ascultat discuţia.
— Dar nu exact.
Corky se supuse cu o încuviinţare din cap:
— Şi, continuă Tolland, această specie nemaivăzută de insectă spaţială, deşi şocant de bizară, în realitate ar putea fi doar un crustaceu foarte vechi, de ape adânci.
Rachel dădu din cap: