Gabrielle se încruntă. "Personal Event — eveniment personal." Cu toate emoţiile trăite, uitase că Sexton îşi programase o noapte de unul singur, acasă. Refuza categoric să fie deranjat în astfel de ocazii.
"Să baţi la uşă doar dacă clădirea arde, ar fi spus el. Orice altceva poate aştepta până a doua zi."
Gabrielle decise că apartamentul lui Sexton chiar luase foc.
— Trebuie să dai de el pentru mine.
— Imposibil.
— E o chestiune serioasă, chiar că…
— Nu, este absolut imposibil. Şi-a lăsat pagerul pe biroul meu când a plecat şi mi-a spus să nu fie deranjat toată seara. A fost categoric.
Secretara făcu o pauză:
— Mai hotărât ca de obicei.
"La naiba."
— Bine, mulţumesc.
Gabrielle închise.
— L'Enfant Piaza, anunţă o voce înregistrată în difuzoarele trenului. Conexiune cu toate staţiile.
Închizându-şi ochii, Gabrielle încercă să-şi limpezească gândurile, însă imagini devastatoare continuau să i se perinde prin minte… pozele erotice ale ei cu senatorul… stiva de documente care-l acuzau pe senator că lua mită. Gabrielle continua să audă vocea răguşită a lui Tench: "Fă ce trebuie. Semnează declaraţia sub jurământ. Recunoaşte legătura".
În vreme ce trenul se oprea scârţâind în staţie, Gabrielle încercă să-şi imagineze ce ar fi făcut senatorul dacă fotografiile ar fi ajuns în presă. Primul lucru care îi veni în gând o şocă şi o ruşină.
"Sexton va minţi."
Oare chiar credea asta despre senator?
"Da. Va minţi…"
Dacă fotografiile ajungeau în presă fără ca Gabrielle să recunoască legătura, senatorul avea pur şi simplu să pretindă că acele poze erau o făcătură ordinară. Era epoca fotografiei digitale: oricine care avusese vreodată acces la Internet putuse vedea fotografii retuşate ireproşabil cu feţele diferitelor celebrităţi trucate digital pe corpurile altor oameni, adesea ale unor vedete porno implicate în acte obscene. Gabrielle fusese deja martoră a abilităţii senatorului de a privi într-o cameră de televiziune şi de a minţi convingător în legătură cu relaţia lor; n-avea nici o îndoială că el putea convinge întreaga lume că acele fotografii reprezentau doar o tentativă josnică de a-i duce cariera de râpă. Sexton avea să se lanseze într-o diatribă furtunoasă, poate chiar să insinueze că însuşi preşedintele ordonase falsurile.
"Nu-i de mirare că administraţia de la Casa Albă nu a ieşit la rampă." Gabrielle îşi dădea seama că pozele erau o armă cu dublu tăiş. Oricât de şocante, ele erau totuşi complet neconcludente.
Gabrielle simţi brusc un fior de speranţă.
"Casa Albă nu poate dovedi că ar fi vreuna reală!"
Demonstraţia de forţă a lui Tench faţă de Gabrielle fusese nemiloasă prin simplitate: recunoaşte legătura amoroasă sau uită-te Sexton cum ajunge la închisoare. Brusc totul căpăta un sens. Casa Albă avea nevoie ca Gabrielle să recunoască legătura, altfel pozele erau lipsite de valoare. Un licăr de încredere începu să o însenineze.
În vreme ce trenul se opri şi uşile se deschiseră, o altă uşă îndepărtată păru să se deschidă în mintea Gabriellei, scoţând la iveală o posibilitate şocantă: "Poate că tot ce mi-a spus Tench despre mită e o minciună.
În definitiv, ce văzuse Gabrielle cu adevărat? Nimic concludent — câteva extrase bancare fotocopiate, o fotografie cenuşie a lui Sexton într-un garaj. Toate acestea pot fi foarte bine şi contrafăcute. Tench ar fi putut să-i arate cu viclenie înregistrări financiare trucate în acelaşi loc cu pozele cu ei doi, sperând ca Gabrielle să accepte întregul pachet ca adevărat. Era un procedeu intitulat "autentificare prin asociere" şi politicienii îl foloseau tot timpul pentru a vinde concepte dubioase.
"Sexton e nevinovat", îşi spuse Gabrielle. Casa Albă era disperată şi decisese să rişte totul determinând-o pe Gabrielle să facă publică legătura intimă. Aveau nevoie ca Gabrielle să-l părăsească pe Sexton în mod public şi scandalos. "Fugi cât mai poţi, îi spusese Tench. Ai timp până diseară la opt." Ultimul resort de presiune în vânzări. "Totul se potriveşte", gândi ea.
"Cu excepţia unui lucru…"
Singura piesă neclară din acest puzzle erau mesajele contra NASA pe care Tench i le trimisese lui Gabrielle. Acest fapt sugera că NASA chiar voia ca Sexton să îşi consolideze poziţia anti-NASA, astfel încât să se poată folosi de acest lucru împotriva lui. Sau nu voia? Gabrielle îşi dădu seama că până şi mesajelor le putea găsi o explicaţie perfect logică.
"Şi dacă mesajele nu veneau de la Tench?"
Poate că Tench prinsese un trădător din interior care îi trimitea informaţii lui Gabrielle, îl concediase, apoi intervenise şi trimisese ea însăşi ultimul mesaj, chemând-o la întâlnire. "Tench putea să fi pretins că lăsase să se scurgă intenţionat toate informaţiile despre NASA — ca să mă prindă pe mine în cursă."
Mecanismele hidraulice ale metroului şuierară în L'Enfant Piaza, semn uşile erau pe punctul de a se închide.
Gabrielle privi peronul. Mintea îi lucra cu febrilitate. Habar n-avea dacă bănuielile ei aveau sens sau dacă reprezentau doar o dorinţă, dar orice s-ar fi întâmplat trebuia să vorbească cu senatorul imediat — indiferent că era o seară P.E.
Ţinând strâns în braţe dosarul cu fotografii, Gabrielle coborî din tren exact în clipa în care se închiseră uşile. Avea o nouă destinaţie către care să se îndrepte: Westbrooke Place Apartments.
51
Luptă sau fugi.
Ca biolog, Tolland ştia că într-un organism care sesiza pericole se petreceau schimbări fiziologice. Adrenalina inunda cortexul cerebral, mărind ritmul bătăilor inimii şi comandând creierului să ia cea mai veche şi mai instinctivă decizie bilogicâ — să accepte bătălia sau să se facă nevăzut.
Instinctul îi comanda lui Tolland să dispară, însă raţiunea îl avertiza că era încă legat cu o coardă de Norah Mangor. Oricum, nu putea fugi nicăieri. Pe o rază de kilometri întregi singurul adăpost era habisfera, iar atacatorii, oricine naiba mai erau şi ei, se poziţionaseră sus pe gheţar, anulând această opţiune. În spate, platoul larg deschis de gheaţă se vărsa într-o câmpie lungă de trei kilometri care se termina într-o cădere abruptă în mare. A fugi în acea direcţie însemna moarte prin expunere. Şi chiar dacă nu ar fi existat aceste obstacole practice, Tolland ştia că nu-i putea părăsi pe ceilalţi. Norah şi Corky se aflau încă în spaţiu deschis, legaţi de Rachel şi de el.
Tolland rămase la pământ lângă Rachel, în vreme ce proiectilele de gheaţă continuau să izbească sania în partea încărcată cu echipamente. Cercetă cu privirea conţinutul saniei, căutând o armă, un pistol de semnalizare, o staţie radio… ceva, orice.
— Fugi! îi strigă Rachel, continuând să gâfâie.
În acel moment, ca prin minune, grindina de proiectile se opri. Noaptea deveni brusc calmă, în ciuda vântului năucitor… ca o furtună care s-ar fi potolit pe neaşteptate.
Uitându-se cu prudenţă pe lângă marginea saniei, Tolland zări atunci una dintre cele mai înfiorătoare privelişti din viaţa lui.
Din întuneric se iviră în perimetrul luminat de făclie trei siluete fantomatice, alunecând lin pe schiuri şi fără a scoate vreo vorbă. Siluetele erau îmbrăcate în costume albe de schi. Pe post de bete, în braţe purtau nişte puşti mari, cum Tolland nu mai văzuse niciodată. Chiar şi schiurile erau bizare, aşa scurte şi futuriste cum se prezentau. Semănau mai degrabă a patine alungite decât a schiuri.
Cu calm, ca şi când ar fi ştiut că învinseseră deja, siluetele făcură o oprire lângă victima cea mai apropiată — Norah Mangor. Tolland se ridică, tremurând, în genunchi şi se zgâi peste sanie la atacatori. Aceştia îl priviră prin intermediul unor ochelari electronici bizari. Păreau neinteresaţi de el.