Alunecând spre creastă, Rachel simţea cum Corky trage de coardă. Ştia că viteza lor se reduce. Însă mai ştia şi că era un pic prea târziu. Capătul gheţarului alerga acum înspre ei. Rachel ţipă îngrozită.
Şi atunci se întâmplă.
Marginea gheţarului alunecă de sub ei. Ultimul lucru pe care şi-l aminti Rachel era că se prăbuşea.
54
Westbrooke Place Apartments sunt situate la adresa 2201 N Street NW şi sunt cunoscute ca fiind una dintre puţinele adrese extrem de corecte din Washington. Gabrielle trecu grăbită prin uşa rotativă şi întră în holul de marmură, unde se auzea zgomotul unei cascade în miniatură.
Portarul clădirii păru surprins să o vadă.
— Domnişoară Ashe? Nu ştiam că treceţi pe aici în seara asta!
— Am întârziat!
Gabrielle se grăbi să semneze în registrul de vizitatori. Ceasul mare de deasupra biroului arăta 6.22 P.M.
Portarul se scărpină în creştet:
— Senatorul mi-a dat o listă, dar dumneavoastră nu sunteţi…
— Întotdeauna uită oamenii care îl ajută cel mai mult.
Schiţă un zâmbet fugar şi porni repede spre lift.
Portarul părea stingherit:
— Mai bine aş suna.
— Mersi, îi răspunse ea, urcându-se în lift.
"Telefonul senatorului e scos din priză."
După ce ajunse la etajul nouă, Gabrielle ieşi iute şi porni de-a lungul holului elegant. Când ajunse în capăt, văzu că uşa senatorului Sexton era păzită de un vânjos însoţitor de escortă — eufemistic botezat bodyguard. Tipul părea plictisit. Dacă Gabrielle era surprinsă că îl vede la datorie, tipul păru de-a dreptul uluit de vizita ei. Sări în picioare imediat ce o văzu.
— Ştiu, zise Gabrielle, apropiindu-se din ce în ce mai mult. E o seară P.E. Nu vrea să fie deranjat.
Paznicul dădu din cap:
— Mi-a dat ordine foarte stricte ca nici un vizitator…
— E o urgenţă!
Bărbatul îşi postă imensul lui trup în dreptul uşii:
— Are o întâlnire privată.
— Zău?
Gabrielle ridică dosarul roşu de sub braţ şi îi flutură sigiliul Casei Albe prin faţa ochilor:
— Tocmai vin din Biroul Oval. Trebuie să îi dau senatorului această informaţie. Amicii lui de petrecere vor trebui să se lipsească de el câteva minute. Acum, lasă-mă să intru!
Paznicul păru că se înmoaie când văzu sigiliul Casei Albe pe dosar.
"Nu mă face să îl deschid", se rugă Gabrielle în gând.
— Lăsaţi dosarul, zise el. I-l duc eu!
— I-l duci tu pe naiba! Am ordin direct de la Casa Albă să îi înmânez personal acest dosar. Dacă nu vorbesc imediat cu el, mâine dimineaţă ne putem căuta cu toţii de lucru. Înţelegi?
Paznicul stătea în cumpănă. Gabrielle îşi dădu seama că senatorul fusese neobişnuit de categoric în privinţa intimităţii în seara asta. Păşi hotărâtă înainte. Ţinând dosarul cu sigiliul drept în ochii lui, Gabrielle îşi coborî vocea până la nivelul unei şoapte şi îi spuse cuvintele de care se temeau toate persoanele angajate în securitate din Washington:
— Nu înţelegi situaţia!
Personalul care se ocupa cu paza politicienilor nu înţelegea niciodată situaţia, un fapt urât de toţi. Erau, la urma urmei, doar nişte purtători închiriaţi de arme, ţinuţi în necunoştinţă de cauză şi niciodată siguri dacă să respecte ordinele cu fermitate sau să rişte pierderea slujbei datorită ignorării prosteşti a unei crize evidente.
Paznicul înghiţi în sec, uitându-se din nou la plicul cu sigiliu:
— Bine, dar îi spun senatorului că aţi cerut imperios să fiţi lăsată înăuntru.
Descuie uşa şi Gabrielle trecu în goană pe lângă el, înainte ca omul să se răzgândească. Intră în apartament şi închise în tăcere uşa după ea, apoi o încuie.
Acum Gabrielle auzi voci încete în biroul lui Sexton din capătul holului — voci de bărbaţi. Genul de întâlnire P.E. pe care o avea în seara asta nu semăna deloc cu ceea ce sugerase Sexton mai devreme.
În timp ce parcurgea holul ca să ajungă înspre birou, Gabrielle trecu pe lângă o debara deschisă, înăuntrul căreia se vedeau o jumătate de duzină de haine bărbăteşti scumpe — numai lână şi tweed. În aparenţă, întâlnirea nu era una de lucru. Gabrielle ar fi trecut mai departe şi pe lângă genţile diplomat lăsate acolo, dacă una dintre ele nu i-ar fi atras atenţia. Eticheta cu numele de pe ea avea un logo de companie cu totul aparte. O rachetă roşie strălucitoare.
Se opri, şi se aşeză în genunchi ca să citească:
"SPACE AMERICA, INC."
Nedumerită, cercetă şi celelalte genţi.
"BEAL AEROSPACE. MICROCOSM, INC. ROTARY ROCKET COMPANY. KISTLER AEROSPACE."
Îi răsună în minte vocea răguşită a lui Marjorie Tench. "Ştii că Sexton primeşte mită de la companii aerospaţiale private?"
Gabrielle simţi cum îi accelerează pulsul privind înspre arcada întunecoasă care ducea în biroul senatorului. Ştia că putea vorbi cu glas tare, îşi putea anunţa prezenţa, şi totuşi voia mult să înainteze în tăcere. Se apropie până la o distanţa de câteva zeci de centimetri de arcadă şi rămase ascunsă în umbră… ascultând conversaţia din spaţiul învecinat.
55
În vreme ce Delta Three rămase în urmă ca să aranjeze cadavrul lui Norah Mangor şi sania, ceilalţi doi soldaţi porniră în fugă în josul gheţarului după prada lor.
În picioare aveau schiuri motorizate ElektroTreads. Proiectate după modelul de schiuri Fast Trax destinat marelui public, schiurile secrete ElektroTreads erau în esenţă nişte vehicule de zăpadă ce aveau ataşate de tălpici nişte minipăşitoare — ca nişte snowmobile pentru picior. Viteza era controlată prin unirea indexului cu degetul mare. Astfel se uneau două miniplăci de presiune ascunse în mănuşa mâinii drepte. În jurul piciorului era înfăşurată o baterie puternică pe bază de gel, dublu izolată, care le permitea schiurilor să alunece fără zgomot. În mod ingenios, energia cinetică generată de gravitate şi de păşitoarele care se roteau pe măsură ce schiorul aluneca în josul unei pante era automat folosită pentru reîncărcarea bateriei în scopul urcării pantei următoare.
Stând cu spatele drept în calea vântului, Delta One coborî panta ghemuit, inspectând cu privirea suprafaţa dinaintea lui. Sistemul de vedere pe timp de noapte era un urmaş mult modernizat al modelului Patriot folosit de puşcaşii marini. Delta One privea acum printr-un vizor alcătuit din lentile din şase elemente 40 x 90 mm, un magnificator cu trei elemente şi un dispozitiv cu infraroşu de rezoluţie mare. Totul în jurul lor apărea mai degrabă colorat într-o nuanţă translucidă de albastru rece decât verdele obişnuit pentru binoclurile cu infraroşu — tiparul de culoare special proiectat pentru zone cu reflexie extremă precum Arctica.
În timp ce se apropia de prima ridicătură, Delta One zări prin vizor mai multe dungi de zăpadă proaspăt răscolită, care se ridicau pe panta dâmbului ca o săgeată de neon în noapte. Celor trei fugari fie nu le-a trecut prin minte să se desprindă de harnaşament, fie nu au mai fost în stare de aşa ceva. În orice caz, dacă nu reuşiseră să se elibereze înainte de ultima ridicătură de zăpadă, acum se găseau undeva, în apele oceanului. Delta One ştia că îmbrăcămintea protectoare avea să le prelungească durata de supravieţuire în apă, însă curenţii puternici aveau să îi tragă în largul oceanului. Înecul nu putea fi evitat.
În ciuda încrederii pe care o simţea, Delta One fusese instruit să meargă întotdeauna la sigur. Trebuia să vadă cadavrele. Ghemuindu-se şi mai mult, îşi strânse pumnii şi urcă în viteză prima pantă.
Michael Tolland zăcea nemişcat. Îşi cerceta rănile. Era lovit destul de puternic, dar oasele păreau a-i fi rămas întregi. Fără nici o îndoială fusese salvat de costumul de protecţie. Îşi deschise ochii. Nu putea să se concentreze. Totul părea mai liniştit aici… mai tăcut. Vântul continua să urle, dar cu mai puţină ferocitate.