Încercă din nou să-şi concentreze privirea, dar nu zări decât bărbaţii de deasupra ei. Toţi erau îmbrăcaţi în acelaşi fel de costum albastru ca de scafandru. Voi să vorbească, dar gura nu era capabilă să scoată nici măcar o singură silabă. Senzaţia de arsură din piele lăsa acum loc unor valuri bruşte şi profunde de durere, care îi atacau muşchii precum nişte unde seismice.
— Nu vă mai opuneţi, rosti bărbatul de deasupra. Sângele trebuie să vă revină în muşchi!
Rostea cuvintele de parcă ar fi fost un doctor.
— Încercaţi să mişcaţi membrele cât de mult puteţi.
Rachel simţea durerea ca şi cum fiecare muşchi îi era lovit de un ciocan. Rămase întinsă pe podea, abia respirând.
— Mişcaţi-vă braţele şi picioarele! insistă bărbatul, chiar dacă vă doare cumplit.
Rachel încercă să se conformeze. Fiecare mişcare părea un cuţit înfipt în articulaţii. Jeturile de apă se înfierbântară iarăşi. Revenea opăreala. Durerea era tot mai accentuată. La un moment dat, crezu că nu va mai rezista nici o secundă. În aceeaşi clipă, cineva îi făcu o injecţie. Durerea se domoli cu repeziciune. Vibraţiile slăbiră din intensitate. Rachel simţi că respiră din nou.
O nouă senzaţie îi invada trupul. O serie bizară de ace şi de ciupituri. Le simţea în tot corpul şi o înţepau, din ce în ce mai ascuţit. Milioane de puncte minuscule cât vârful de ac, care se intensificau ori de câte ori se mişca încercă să rămână nemişcată, dar jeturile de apă continuau să o lovească. Bărbatul de deasupra îi ţinea braţele şi i le mişca.
"Doamne, ce mă doare!" Rachel era prea slăbită ca să se împotrivească. Pe faţă îi curgeau lacrimi de durere şi de epuizare. Îşi închise ochii strâns, făcând să dispară lumea exterioară.
Într-un târziu, acele şi pişcăturile dispărură. Ploaia de deasupra încetă. Când îşi deschise ochii, vederea îi era mai limpede.
Atunci îi văzu.
Corky şi Tolland zăceau în apropiere, tremurând pe jumătate dezbrăcaţi şi muraţi bine. După expresiile de disperare de pe feţele lor, Rachel îşi dădu seama că trecuseră prin aceleaşi chinuri. Ochii căprui ai lui Michael Tolland erau sticloşi şi injectaţi de sânge. Când o zări pe Rachel, reuşi să îi schiţeze un zâmbet, cu buzele-i vinete tremurând.
Rachel încercă să se ridice în capul oaselor ca să îşi dea seama unde este. Toţi trei zăceau tremurând ca piftiile într-un amestec de nedescris de membre pe jumătate goale pe podeaua unei camere minuscule de duş.
66
O ridicară nişte braţe puternice.
Rachel simţi cum forţe străine îi usucă trupul şi o înfăşoară în pături. Era aşezată pe un soi de targă medicală şi masată zdravăn pe braţe, picioare şi tălpi. O altă injecţie în braţ.
— Adrenalină, îi spuse cineva.
Simţi medicamentul care-i curgea prin vene ca o forţă vitală care îi înviora muşchii. Deşi un bulgăre de gheaţă continua să-i zacă în vintre, sângele începea să se întoarcă încet în membre.
"Înapoi din morţi."
Încercă să se concentreze. Corky şi Tolland zăceau alături, tremurând înfăşuraţi în pături, în vreme ce bărbaţii le masau corpurile şi le făceau injecţii. Fără îndoială că acest ansamblu de personaje masculine le salvaseră vieţile. Mulţi dintre oamenii din jur erau uzi leoarcă, de parcă săriseră drept în apele oceanului ca să ajute victimele. Rachel habar n-avea cine erau şi cum ajunseseră la ea şi la ceilalţi la timp. Acum, nu mai conta. "Trăim."
— Unde… suntem? reuşi Rachel să îngaime, simplul act al vorbirii producându-i o cumplită durere de cap.
Bărbatul care o masa îi răspunse:
— Sunteţi pe puntea medicală a unui vas clasa Los Angeles…
— Atenţiune! strigă cineva.
Rachel sesiză o mişcare bruscă de jur împrejurul ei. Încercă să se ridice în capul oaselor. O ajută unul dintre oamenii în albastru, sprijinind-o şi trăgând păturile pe lângă ea. Rachel se frecă la ochi şi văzu o siluetă care intră în încăpere.
Nou-venitul era un bărbat afro-american puternic. Chipeş şi autoritar. Purta o uniformă kaki.
— Pe loc repaus! le ordonă el, îndreptându-se către Rachel.
Se opri în dreptul ei şi o privi cu ochii lui negri şi pătrunzători:
— Harold Brown, se recomandă el, cu o voce gravă şi obişnuită să comande. Sunt căpitanul U.S.S. Charlotte. Şi dumneavoastră sunteţi?
"U.S.S. Charlotte", reluă în gând Rachel. Numele îi era cunoscut de undeva.
— Sexton…, îi răspunse ea. Sunt Rachel Sexton.
Omul păru nedumerit. Se apropie mai mult şi o privi cu mai multă atenţie.
— Să fiu al naibii. Aşadar, dumneata eşti!
Rachel păru tulburată. "Mă cunoaşte de undeva?" Era convinsă că nu-l recunoaşte, deşi atunci când privirea îi coborî de pe chip la eticheta de pe piept zări emblema familiară a unui vultur care strângea o ancoră în gheare, înconjurată de cuvintele U.S. NAVY.
Acum îşi aminti de ce numele Charlotte i se păruse cunoscut.
— Bine aţi venit la bord, domnişoară Sexton, rosti căpitanul. Aţi sintetizat mai multe rapoarte de recunoaştere transmise de aceasta navă. Ştiu cine sunteţi!
— Dar ce căutaţi în apele astea? murmură ea.
Chipul lui se înăspri într-o oarecare măsură:
— Ca să fiu sincer, domnişoară Sexton, voiam să vă întreb acelaşi lucru.
Tolland se ridică încet în capul oaselor şi încercă să vorbească. Rachel îi făcu semn să tacă printr-un gest ferm din cap. "Nu aici. Nu acum." N-avea nici un dubiu că primul lucru despre care Tolland şi Corky ar fi vrut să vorbească era legat de meteorit şi de atac, dar acestea nu erau subiecte pe care să le discute de faţă cu un echipaj de submarin. In universul serviciilor secrete, indiferent de situaţia de criză care se ivea, SECURITATEA rămânea esenţială; situaţia meteoritului trebuia să rămână extrem de confidenţială.
— Trebuie să vorbesc cu directorul NRO, William Pickering, îi spuse ea căpitanului. Între patru ochi şi imediat!
Căpitanul se încruntă, neobişnuit să primească ordine chiar pe propriul vas.
— Deţin informaţii secrete pe care trebuie să le transmit.
Căpitanul o studie câteva clipe:
— Mai întâi să vă revină la normal temperatura corpului, apoi vă fac legătura cu directorul NRO.
— Este urgent, domnule. Eu…
Se opri repede. Privirea tocmai îi căzuse pe un ceas de pe peretele de deasupra cabinetului cu medicamente:
Rachel clipi des:
— Ceasul ăla… merge bine?
— Sunteţi pe o navă a Marinei, domnişoară. Ceasurile noastre merg întotdeauna brici.
— Şi arată ora după… meridianul estic?
— Şapte şi cincizeci şi unu de minute, timp estic standard. Suntem lângă Norfolk.
"Doamne! se gândea, uluită. E doar 7.51 P.M.?" Avea impresia că trecuseră ore bune de când leşinase. Nici măcar nu trecuse de ora opt? "Preşedintele n-a ieşit încă în public cu ştirea despre meteorit! încă am timp să-l opresc!" Se dădu imediat jos din pat, cu pătura înfăşurată pe lângă corp. Simţea cum îi tremurau picioarele.
— Trebuie să vorbesc imediat cu preşedintele.
Căpitanul păru nedumerit:
— Preşedintele cui?
— Al Statelor Unite!
— Credeam că îl vreţi pe William Pickering.
— N-am timp. Am nevoie de preşedinte.
Căpitanul rămase pe loc, blocându-i drumul postându-se chiar în faţa ei.
— Am înţeles că preşedintele este pe cale să susţină în direct o conferinţă de presă foarte importantă. Mă îndoiesc că va răspunde acum la apeluri telefonice personale.
Rachel se ridică cât putu de mult pe picioarele nesigure şi îl ţintui pe căpitan cu privirea: