Rachel se ridică, simţind nevoia să-şi întindă picioarele. În timp ce se plimba în spaţiul liber dintre scaune, simţi frustrarea cauzată de neputinţa de a pune cap la cap piesele atât de contradictorii ale şaradei. Folosindu-se doar de o logică impecabilă, Pickering trăsese concluzia că meteoritul era un fals. În schimb, folosindu-se de rezultatele ştiinţifice, Tolland şi Corky insistaseră că meteoritul era autentic. Rachel ştia doar că văzuse o rocă înnegrită şi plină de fosile care fusese extrasă din gheaţă.
Trecând pe lângă Corky, Rachel se uită la astrofizicianul serios rănit în urma bătăliilor purtate pe gheaţă. Umflătura de pe obraz începea să se retragă, iar copcile arătau bine. Omul dormea, sforăind, strângând cu putere în mâini mostra de meteorit în formă de disc, ca pe un obiect de mare preţ.
Rachel se aplecă şi luă cu blândeţe mostra din mâinile lui. Ridică piatra şi studie din nou fosilele. "Renunţă la orice presupuneri, îşi spuse ea, chinuindu-se să-şi pună ordine în gânduri. Restabileşte lanţul de deducţii logice". Era un vechi truc folosit de NRO. Reconstruirea unei dovezi de la zero era un proces cunoscut drept "start nul", practicat de toţi analiştii atunci când informaţiile nu se legau.
"Reasamblează dovada."
Începu din nou să se plimbe.
"Reprezintă această piatră o dovadă a vieţii extraterestre?
Rachel ştia prea bine că o dovadă însemna o concluzie construită pe o piramidă de fapte, adică pe o bază largă de informaţii acceptate, din care rezultau aserţiuni mai speciale.
Îndepărtează toate presupunerile de bază. Începe din nou."
"Ce anume avem?"
"O piatră."
Cântări informaţia preţ de câteva clipe. "O piatră. O piatră cu creaturi fosilizate." Înapoindu-se în partea din faţă a avionului, se aşeză la locul ei, lângă Michael Tolland.
— Mike, hai să facem un joc.
Tolland se întoarse de la fereastră. Părea distant şi cufundat în gânduri:
— Un joc?
Rachel îi dădu mostra:
— Să presupunem că vezi această rocă fosilizată pentru prima dată. Nu ţi-am spus de unde provine sau cum a fost descoperită. Ce mi-ai spune că este?
Tolland oftă disperat:
— Ce ciudat că mă întrebi aşa ceva. Tocmai mi-a trecut prin minte un gând tare ciudat…
La sute de kilometri în urma lui Rachel şi a lui Tolland, un avion cu aspect bizar zbura la înălţime joasă în timp ce se îndrepta spre sud străbătând oceanul pustiu. La bordul aeronavei, echipa Delta Force păstra tăcerea. Membrii echipei mai fuseseră scoşi din unele locaţii în grabă, dar niciodată atât de repede ca acum.
Controlorul era furios la culme.
Ceva mai devreme, Delta One îl informase pe controlor că anumite evenimente neaşteptate petrecute pe gheţar nu îi oferiseră echipei sale altă variantă decât cea a folosirii forţei. O forţă care însemnase uciderea a patru oameni de ştiinţă civili, iar aceste crime necesare îi induseseră pe Rachel Sexton şi pe Michael Tolland.
Controlorul păruse şocat. Chiar dacă reprezenta ultima opţiune autorizată, asasinatul nu făcuse parte din planul iniţial.
Ulterior, dezgustul controlorului se transformase într-o furie necontrolată când află vestea că asasinatele eşuaseră.
— Echipa ta a dat greş! îi şuierase acesta în dispozitivul de comunicaţie, tonul robotizat abia reuşind să-i mascheze furia. Trei dintre cele patru ţinte sunt încă în viaţă!
"Imposibil!", îşi spusese Delta One.
— Dar am fost martorii…
— Au intrat în legătură cu un submarin şi acum sunt în drum spre Washington.
— Ce???
Vocea controlorului devenise sumbră:
— Ascultă-mă cu atenţie. Sunt pe cale de a-ţi da noi ordine. Iar de aceasta dată nu vei mai greşi!
78
Senatorul Sexton îşi conduse, însufleţit iarăşi de speranţă, oaspetele neaşteptat înapoi la lift. Şeful SFF nu venise să îl răstignească pentru eşec, ci să îl consoleze şi să-l anunţe că bătălia nu se încheiase.
O posibilă fisură în armura NASA.
Înregistrarea video a ciudatei conferinţe de presă NASA îl convinsese pe Sexton că bătrânul avea dreptate — Chris Harper, directorul misiunii PODS, minţise. "Dar de ce? Iar dacă NASA nu rezolvase problema cu software-ul satelitului, cum descoperise meteoritul?"
Mergând spre lift, bătrânul zise:
— Uneori nu e nevoie decât să dai peste ceva care pare lipsit de importanţă. Poate că vom găsi o cale de a submina victoria NASA chiar din interior. Să aruncăm o umbră de neîncredere. Cine ştie către ce va conduce ea!
Bătrânul îşi fixă privirea obosită în ochii lui Sexton:
— Încă nu sunt pregătit să mă întind în pat şi să mor, domnule senator. Şi bănuiesc că nici dumneata nu eşti.
— Bineînţeles că nu, îi răspunse Sexton, cu o voce din care se deducea clar hotărârea. Am mers prea departe!
— Chris Harper a minţit, continuă şeful SFF, în vreme ce se urca în lift. Iar noi trebuie să aflăm de ce.
— Voi obţine informaţia cât pot de repede, replică Sexton.
"Am şi persoana potrivită pentru asta."
— Bine. Viitorul dumitale depinde de această chestiune.
Senatorul porni înapoi spre apartament cu pas mai uşor şi cu mintea mai limpede. "NASA a minţit în privinţa PODS." Singura problemă era cum putea dovedi Sexton acest lucru.
Gândurile i se îndreptaseră deja către Gabrielle Ashe. Oriunde s-ar fi aflat ea în acel moment, probabil că se simţea ca un rahat în ploaie. Fără îndoială că văzuse şi ea conferinţa de presă şi se găsea acum, probabil, pe un pod, gata să se arunce. Propunerea ei de a transforma NASA într-un subiect major al campaniei electorale a senatorului se dovedise cea mai mare greşeală din cariera lui Sexton.
Gabrielle îmi e datoare, gândi Sexton. Şi ea ştie asta."
Fata dovedise deja că poate face rost de secrete NASA. "Are o persoană de contact acolo", îşi zise Sexton. De săptămâni întregi îi furniza informaţii confidenţiale din interior. Gabrielle dispunea de relaţii pe care nu le împărţea cu alţii. Relaţii de care se putea folosi pentru a obţine date despre PODS. Mai mult, odată cu evenimentele din acea seară, fata devenise şi foarte motivată. Avea o datorie de plătit, iar Sexton bănuia că ea ar fi făcut orice ca să-i recâştige favorurile.
În dreptul uşii apartamentului, bodyguard-ul îl întâmpină cu un salut:
— Bună seara, domnule senator. Cred că am procedat corect dându-i voie lui Gabrielle să intre ceva mai devreme?! Mi-a spus că trebuie neaparat să discute cu dumneavoastră.
Sexton se opri:
— Ce spui?
— Domnişoara Ashe… Avea nişte informaţii importante pentru dumneavoastră ceva mai devreme în seara asta. De aceea am lăsat-o să intre.
Sexton încremeni. Privi uşa apartamentului. "Ce naiba tot îndrugă individul ăsta?"
Expresia de pe chipul bodyguard-ului se schimbă într-una de nedumerire şi de îngrijorare.
— Vă simţiţi bine, domnule senator? Vă aduceţi aminte, nu? Gabrielle a venit în timpul întâlnirii. A vorbit cu dumneavoastră, nu? Trebuie s-o fi făcut. A zăbovit ceva vreme înăuntru.
Sexton se holbă în gol mai multe secunde, simţind cum pulsul i-o ia razna. "Dobitocul ăsta a lăsat-o pe Gabrielle în apartamentul meu în timpul unei întâlniri private? Iar aia s-a fâţâit înăuntru şi a plecat fără a scoate vreo vorbă?" Sexton nici măcar nu-şi putea imagina ce auzise fata. Stăpânindu-şi cu greu mânia, se forţă să-i zâmbească omului de pază.
— Oh, da! Îmi cer scuze. Sunt epuizat. Am mai şi băut ceva. Domnişoara Ashe a discutat într-adevăr cu mine. Ai făcut ce trebuia.
Bodyguard-ul păru uşurat.
— Când a plecat a spus încotro se duce?
Omul clătină din cap:
— Era în mare grabă.