Primul număr aparţinea unei firme de avocaţi. La cel de-al doilea nu primi nici un răspuns. Al treilea tocmai suna.
O femeie îi răspunse de la primul apeclass="underline"
— Reşedinţa Harper.
— Doamna Harper? întrebă Gabrielle pe un ton extrem de politicos. V-am trezit cumva?
— Doamne, nu! Cred că nimeni nu doarme în noaptea asta.
Femeia părea emoţionată. Gabrielle auzea televizorul în fundal. Relatări despre meteorit.
— Presupun că îl căutaţi pe Chris, nu?
Gabrielle simţi cum i se accelerează pulsuclass="underline"
— Da, doamnă!
— Mă tem că nu e aici. A fugit la lucru imediat după ce s-a încheiat conferinţa de presă a preşedintelui.
Femeia chicoti ca pentru sine.
— Bineînţeles, nu cred că va lucra ceva. Cel mai probabil va sărbători. Anunţul a fost o surpriză pentru el, să ştiţi. Pentru toată lumea, de altfel. Telefonul nostru a sunat toată seara. Pun pariu toată echipa NASA e la serviciu acum.
— Complexul de pe strada E? întrebă Gabrielle, presupunând că femeia se referea la sediul NASA.
— Chiar acolo. Luaţi-vă o pălărie de petrecere.
— Mulţumesc. Dau eu de el acolo.
Gabrielle închise. Se grăbi să iasă pe platoul de producţie şi o găsi pe Yolanda, care tocmai terminase de pregătit un grup de experţi în probleme spaţiale pentru o transmisiune a comentariilor lor entuziaste legate de meteorit.
Văzând-o pe Gabrielle venind spre ea, Yolanda îi zâmbi.
— Arăţi mai bine, zise ea. Începi să vezi lucrurile mai în roz?
— Tocmai am vorbit cu senatorul. Întâlnirea lui din seara asta nu a avut ca subiect ceea ce am crezut eu.
— Ţi-am spus că Tench te joacă pe degete. Cum suportă senatorul veştile despre meteorit?
— Mai bine decât mă aşteptam.
Yolanda păru surprinsă:
— Îmi imaginam că s-a aruncat deja în faţa unui autobuz.
— Crede că s-ar putea ca datele NASA să fie incorecte.
Yolanda pufni, neîncrezătoare:
— A văzut aceeaşi conferinţă de presă ca mine? De câte confirmări şi reconfirmări mai e nevoie?
— Mă duc până la NASA să verific ceva.
Sprâncenele pensate ale Yolandei se arcuiră în semn de avertisment:
— Mâna dreaptă a senatorului Sexton se duce la sediul NASA cu revendicarea în băţ? În noaptea asta? Ştii cum se pronunţă "lapidare publică"?
Gabrielle îi vorbi Yolandei despre bănuiala lui Sexton legată de faptul că directorul proiectului PODS, Chris Harper, minţise în legătură cu rezolvarea problemei software a sistemului de sateliţi.
Yolanda părea tot mai sceptică:
— Noi am acoperit acea conferinţă de presă, Gabs. Recunosc, Harper nu era în apele lui în noaptea aia, dar NASA a afirmat că omul se simţea îngrozitor de râu.
— Senatorul Sexton e convins că el a minţit. Şi alţii sunt convinşi de asta. Oameni influenţi.
— Păi dacă aplicaţia software de detectare a anomaliilor nu a fost reparată, atunci cum a detectat PODS meteoritul?
"Exact asta a spus şi Sexton", îşi spuse Gabrielle.
— Nu ştiu. Dar senatorul vrea să îi aduc nişte răspunsuri.
Yolanda clătină din cap:
— Din disperare, Sexton te trimite în gura lupului, încercând să găsească nod în papură. Nu te duce! Nu-i datorezi nimic.
— I-am distrus complet campania electorală!
— Ghinionul a fost cel care i-a distrus campania.
— Dar dacă senatorul are dreptate şi directorul de proiect chiar a minţit…
— Draga mea, dacă acest director a minţit în faţa lumii întregi, ce te face să crezi că îţi va spune ţie adevărul?
Gabrielle se gândise deja la asta şi îşi concepuse o strategie.
— Dacă descopăr o poveste interesantă acolo, te sun!
Yolanda scoase un chiţăit sceptic:
— Dacă descoperi o poveste interesantă acolo, eu îmi mănânc pălăria.
82
"Şterge din minte tot ce ştii despre această mostră de rocă."
Michael Tolland se luptase cu propriile întrebări neliniştitoare legate de meteorit, dar acum, odată cu întrebările pertinente ale lui Rachel, neliniştea îi sporise. Privi la felia de piatră din mâna lui.
"Presupune că cineva ţi-ar fi dat-o fără a-ţi explica unde a găsit-o sau despre ce e vorba. Ce ai crede despre ea la prima vedere?
Tolland ştia că întrebarea lui Rachel era justificată, însă, ca un exerciţiu de analiză, se dovedea foarte dificilă. Uitând de toate informaţiile primite la sosirea în habisferă, Tolland trebuia să admită că analiza lui asupra fosilelor fusese în mod complet dezechilibrat bazată pe o singură premisă — aceea că roca în care fuseseră găsite fosilele era un meteorit.
"Dar dacă NU mi se spunea nimic despre meteorit?", se întrebă el singur. Cu toate că nu-şi putea imagina vreo altă explicaţie încă, Tolland îşi permise "luxul" de a renunţa în mod ipotetic la cuvântul "meteorit" din premisă. După ce făcu asta, rezultatul obţinut îi dădu flori. Acum, însoţit de Rachel şi de un Corky Marlinson cam ameţit, Tolland discuta aceste idei noi.
— Aşadar, repetă Rachel, cu voce profundă, Mike, tu zici că, dacă cineva ţi-ar fi înmânat această rocă fosilizată fără nici un fel de explicaţie prealabilă, ar fi trebuit să tragi concluzia că provine de pe Pământ.
— Bineînţeles, replică Tolland. Ce altă concluzie aş putea trage? Presupunerea găsirii de viaţă extraterestră reprezintă un risc mult mai mare decât aceea a găsirii unei fosile a vreunei specii terestre nedescoperite până acum. Oamenii de ştiinţă descoperă zeci de specii noi în fiecare an.
— Păduchi de şaizeci de centimetri? ripostă Corky, cu o voce care trăda neîncrederea. Ai presupune că o insectă atât de mare provine de pe Terra?
— Poate că nu şi în zilele noastre, îi răspunse Tolland, dar speciile nu trebuie în mod necesar să mai fie în viaţă. Este o fosilă. E veche de 170 de milioane de ani. Este din Jurasic. O mulţime de fosile preistorice sunt creaturi supradimensionate care arată şocant când le sunt descoperite rămăşiţele — reptile cu aripi enorme, dinozauri, păsări.
— Nu vreau s-o fac pe fizicianul acum, Mike, îi zise Corky, dar argumentele tale au nişte lipsuri serioase. Creaturile preistorice pe care tocmai le-ai menţionat, dinozaurii, reptilele, păsările, au toate schelete interne, drept care pot atinge dimensiuni mari în ciuda gravitaţiei terestre. Dar această fosilă…
Luă mostra şi o ridică:
— Fiinţele astea aveau exo-schelete. Sunt artropode. Insecte. Tu singur ai spus că orice insectă atât de mare nu se putea dezvolta decât în medii cu gravitaţie scăzută. Altfel, scheletul extern s-ar fi prăbuşit peste masa insectei.
— Corect, îl aprobă Tolland. Astfel de specii s-ar fi prăbuşit sub propria greutate dacă s-ar fi deplasat pe solul terestru.
Iritat, Corky se încruntă:
— Ei bine, Mike, nu văd cum naiba poţi să tragi concluzia că o insectă lungă de şaizeci de centimetri este de origine terestră, doar dacă nu presupui că pe vremea aia existau oameni ai peşterii care creşteau păduchi în ferme antigravitaţionale.
Tolland zâmbi ca pentru el, văzând cum Corky pierde din vedere astfel de elemente extrem de simple:
— De fapt, mai există o posibilitate.
Se uită fix la prietenul lui:
— Corky, tu eşti obişnuit să te uiţi în sus. Ia priveşte puţin şi în jos! Există un mediu bogat în antigravitaţie chiar aici, pe Pământ. Şi el există din vremuri preistorice.
Corky se holbă la el, prostit:
— Ce dracu tot îndrugi tu acolo?
Rachel părea şi ea surprinsă.
Tolland arătă cu degetul dincolo de fereastra avionului către marea luminată de razele lunii.
— Oceanul.
Rachel scoase un fluierat uşor:
— Bineînţeles.
— Apa este un mediu cu gravitate scăzută, explică Tolland. Totul cântăreşte mai puţin sub apă. Oceanul adăposteşte structuri fragile enorme, care n-ar putea rezista sub nici o formă pe sol — meduze, sepii uriaşe, ţipari enormi.