— Zău că nu te înțeleg, Ilia Andreevici! îl întrerupse Șatrov. Oare nu-i limpede ce, sau mai bine zis pe cine anume, urmează să căutăm?
— Nu-i limpede! Trebue să fim bine lămuriți în ceea ce privește structura acestor venetici; nu reprezintă ea oare vreo protoplasmă care nu s’a putut conserva? Asta în primul rând. Ce au făcut „ei” aici? Iată ce trebue să lămurim în al doilea rând— Primul lucru ne va ajuta să știm ce rămășițe pot fi găsite prin săpături, al doilea unde pot fi găsite mai ușor aceste rămășițe, în cazul când ele există în fapt. Prin ce locuri ale planetei noastre au rătăcit „ei”? Oh, dacă te gândești bine, vezi că acțiunea noastră nu prea are șanse de izbândă… Negreșit, asta nu însemnează că trebue să renunțăm! Așa dar să ne împărțim sarcinile, așa cum făceam odinioară, în zilele acelea depărtate, când lucram împreună. Dumneata te vei ocupa de prima chestiune. De partea biologică. Eu mă voi ocupa de cea de a doua și în general de toată partea geologică, precum și de dirijarea și desfășurarea cercetărilor. Mă pricep la asta, n’avea grijă! Nu de geaba am explorat toate întinsele ținuturi ale Asiei Centrale unde au fost găsiți dinozauri…
— Mi-ai dat o grea sarcină! exclamă Șatrov. Cine știe câte forme de viață vor fi existat în alte lumi 1 În această privință, cred că nimeni nu poate afirma ceva în mod precis.
— Vorbe goale de intelectual păcătos! se înfurie Davîdov. De sigur că problema este grea, pentru că nu există fapte… Suntem însă nevoiți s’o pornim, bizuindu-ne numai pe un raționament abstract… Toată nădejdea stă în agerimea minților noastre. Avem datoria să facem lumină! Dar dacă mintea dumitale nu va chibzui cu seriozitate, cine dintre noi va limpezi sarcina ce-ți revine? Cât privește formele diferite de viață ale ființelor din epoca de piatră sau de metal, lasă treburile astea în seama scriitorilor! Nu e de noi! Adu-ți aminte că energetica vieții nu s’a format la întâmplare, ci după anumite legi. Iată care sunt, după părerea mea, tezele noastre fundamentale și trebue să ne conducem după ele, dacă vrem să rămânem niște cercetători corecți până la sfârșit: structura ființelor vii nu este întâmplătoare. În primul rând, unitatea materiei din univers este dovedită; există pretutindeni nouăzeci și două de elemente — cum există de altfel și pe Pământul nostru. S’a dovedit, de asemenea, caracterul comun al legilor chimice și fizice în toate adâncimile spațiului cosmic. Și dacă este așa atunci — Davîdov lovi cu pumnul în masă — materia vie care e constituită din cele mai complicate molecule, trebue să aibă la bază carbonul, elementul capabil de a forma combinațiile cele mai complexe. În al doilea rând la baza vieții stă utilizarea energiei, a iradiațiilor solare, a celor mai răspândite și mai efective reacții chimice acide. Așa-i?
— E tot una! dădu afirmativ din cap Șatrov. Dar până…
— O clipă! Moleculele cu cât au o structură mai complexă cu atât se descompun mai ușor la o temperatură ridicată. În substanța stelelor incandescente nu există în genere combinații chimice. În lumi mai puțin încălzite, cum reese (sic), ca de pildă, din spectrele stelelor roșii și reci, precum și în petele solare, găsim cele mai simple combinații chimice. Din această cauză se poate afirmă că apariția vieții, sub orice formă, oricât ar fi^sa de neobișnuită, e posibilă numai la o temperatură relativ scăzută. Dar nici la o temperatură prea joasă, căci astfel mișcarea moleculelor se va încetini peste măsură, reacțiile chimice nu vor mai avea loc, și nu se va mai produce energia necesară vieții. Prin urmare, se poate vorbi dinainte, fără a face concesii adevărului despre limitele minime de temperatură, necesare existenței organismelor vii. Nu te voi obosi cu o expunere prea lungă, vei înțelege totul când îți voi spune că aceste limite de temperatură se stabilesc chiar și mai exact: ele sunt acelea între care se menține starea lichidă. Apa conține soluțiile principale, datorită cărora se realizează activitatea esențială a organismelor. Pentru apariția și pentru complicarea treptat crescândă a vieții, se cere o îndelungată desvoltare evolutivă, istorică. Prin urmare, condițiile necesare vieții trebue să fie constante, să dureze în timp, în limite minime de temperatură, presiune, radiații și tot ce înțelegem prin condiții fizice pe suprafața pământului. În ceea ce privește gândirea, ea se poate naște numai într’un organism foarte complex, cu o înaltă energetică, un organism care este, într’o măsură anumită, independent de mediul înconjurător. Însemnează deci că pentru apariția ființelor cugetătoare, cu rațiune, limitele sunt mai puțin largi, le putem asemăna cu un coridor îngust, care trece prin timp și spațiu. Să luăm de pildă plantele, în; organismul cărora se produce, cu ajutorul luminii, sinteza carbonului. Energetica lor este inferioară față de cea a animalelor, produsă prin ardere. Din această cauză și datorită numai imobilității lor, plantele ating dimensiuni uriașe. Mișcări puternice și repezi, așa cum sunt mișcările la animale, nu pot exista la plante. În cazul lor, e vorba de un altfel de mecanism. Viața, sub aceeași formă generală: și în aceleași condiții ca pe pământ, nu este întâmplătoare, ci este supusă unor anumite legi. Și numai astfel poate viața să parcurgă calea îndelungată a perfecționării istorice, calea evoluției. Prin urmare, problema se reduce la o justă apreciere a căilor de evoluție, începând cu ființele cele mai simple, până la animalul cugetător. Toate celelalte soluții nu sunt decât niște aberații, niște fantezii ale ignoranților!
— Ești prea aspru, Ilia Andreevici! Doar nu m’am dat în lături, n’am spus că nu voi reflecta asupra acestei probleme. Îți voi comunica tot ce-mi va trece prin minte în privința aceasta…
— Ilia Andreevici, sunteți chemat la telefon! E pentru a nu știu câta oară,— dar ați tot lipsit în ultimele zile…
Davîdov mormăi furios și își lăsă lucrul. Pe birou se afla un teanc de șpalturi, — cu o foaie de hârtie prinsă deasupra, pe care scria: „Profesorului Davîdov, urgent! Cu rugămintea de a le restitui îndată!”. Sub șpalturi se găseau două articole, trimise pentru a referi asupra lor, pe care profesorul le ținuse peste timpul prevăzut. În cele câteva zile pe care Ie pierduse încercând să obțină aprobarea pentru expediția în Cam, se strânseseră o mulțime de lucrări urgente. Erau obișnuitele lucrări cu care sunt copleșiți savanții renumiți și care n’au nicio legătură cu cercetările lor. Acasă îl aștepta referatul, o disertație lungă, iar conferențiarul îl aștepta de asemenea ca nerăbdare. Peste trei ore trebuia să participe la o ședință îndelungată. În răstimp se arătă și preparatorul cu rugămintea de a cerceta o lucrare a lui și a-i da indicații pentru felul în care trebue s’o continue. Mai trebuia să scrie și câteva scrisori pentru a solicita sprijinul necesar realizării extraordinarei idei a lui Șatrov.
Îndată ce sfârși convorbirea telefonică, profesorul reveni la birou și se-apucă iarăși să corecteze șpalturile. Penița scârțâia supărător pe hârtie, făcându-l să rostească printre dinți, deseori, vorbe de ocară la adresa corectorilor. După o vreme, rândurile începură să-i joace înaintea ochilor. Davîdov scăpă două greșeli fără să le însemne și atunci își dădu seama că are nevoie de puțină odihnă. Își frecă ochii, se întinse și se trezi cântând cu glas răsunător și puțin cam fals o melodie monotonă și tristă:
„Volga, Volga, fluviu rusesc, apă străbună,
Burlacului, biet, dă-i mila cea bună…”
În ușa întredeschisă se auzi ciocănind și în încăpere pătrunse profesorul Colțov, directorul adjunct al Institutului la care lucra Davîdov. Pe chipul lui Colțov, încadrat de o barbă scurtă, plutea un zâmbet batjocoritor, iar de sub genele lungi și arcuite ca ale unei femei, ochii lui întunecați priveau triști.