— Cântați cam cu jale, domnule! rosti Colțov zâmbind cu ironie.
— Cum oare să nu cânt astfel! Am o groază de lucru, o puzderie de chestii mărunte, care nu mă lasă să mă consacru muncii mele adevărate. Cu cât devii mai matur, cu atât îți vin pe cap mai multe fleacuri, iar puterile-ți nu mai sunt aceleași! E greu să lucrezi nopțile ca un șoarece de bibliotecă, strigă Davîdov.
— Vai! Cât de răsunător vorbiți, se încruntă Colțov. Sunteți rezistent, aveți o constituție robustă, o constituție de fier, nu altceva. Ha, ha, ha! Iată o scrisoare dela Corpacenco, din Alma-Ata. Cred că vă va interesa.
Se lumina de ziuă. Dimineața de vară se înălțase încet și acum se lupta cu lumina gălbue (sic) a lămpii de masă, aflată lângă fereastra larg deschisă. Davîdov își aprinse o țigară, dar nu-i mai simți gustul; tutunul îi împovăra și îi apăsa inima obosită. Dar dusese la bun sfârșit tot ceea ce își propusese. Pe masa lui plină de tot felul de cărți și de hârtii se aflau unsprezece scrisori adresate geologilor care lucrau în regiunile depunerilor calcaroase din Asia Centrală. Pentru ca să poată fi expediate cu poșta de dimineață nu mai avea decât să lipească plicurile.
Davîdov începu să scrie adresele fără să bage de seamă că soția lui intrase în odaie, frecându-și ochii somnoroși cu pumnii ca un copil.
— Să-ți fie rușine! exclamă ea mânioasă. Se luminează de ziuă! Unde ți-e promisiunea de a nu mai lucra noaptea! Tu însuți te-ai plâns că ești obosit, că ți-ai pierdut puterea de muncă… Ei, uite, asta nu-mi place!
— Am isprăvit! Mai am încă cinci adrese de scris și sunt gata, se desvinovăți Davîdov. Ba chiar îți făgăduesc că nu am să mai lucrez noaptea. Lucrările astea însă erau extrem de urgente și trebuiau duse la bun sfârșit cu orice preț… Du-te, haide, du-te, fii înțelegătoare, draga mea… Îndată mă voi culca și eu.
Davîdov scrise ultima adresă și stinse lampa. Lumina palidă și aerul răcoros al dimineții năvăliră în cuprinsul odăii. Privi cerul și-și trecu mâna peste fruntea obosită. Problema căutării în văile din munții Asiei Centrale a ființelor venite din stele pe care și-o pusese pe neașteptate, îi apăru în toată măreția ei.
Într’adevăr, dacă se găsesc destul de des fosile ale animalelor, aceasta se datorește faptului că miliarde de astfel de animale au trăit pe suprafața pământului și multe rămășițe au nimerit, fără îndoială, condiții favorabile conservării și pietrificării lor. Dar cei veniți dintr’o altă lume, n’au putut fi prea numeroși. Chiar dacă urmele lor s’au păstrat undeva, a le găsi în cuprinsul imenselor mase de depuneri sedimentare, sau în miile de kilometri cubi de rocă, este cu putință doar numai făcând săpături de un uriaș volum. Mii de oameni trebue să cerceteze miile de metri cubi de rocă, sute de escavatoare puternice trebue să extragă straturile superioare. E o himeră! Nici o țară din lume oricât de bogată ar fi, n’ar putea cheltui miliarde de ruble pentru săpături făcute pe o scară atât de întinsă! Iar obișnuitele săpături paleontologice, chiar cele mai însemnate, în cadrul cărora se cercetează un teren de trei-patru sute metri pătrați, sunt o picătură de apă în mare, un fleac față de problema ridicată. Probabilitatea este egală cu zero.
Davîdov își lăsă capul în piept, copleșit de adevărul crud și nemilos. Gândurile Iui i se părură ridicole, fără nicio speranță de realizare.
Șatrov avusese dreptate, chiar multă dreptate, când apreciase cu mintea sa limpede ca fiind infime mijloacele pe care le aveau la dispoziție.
„La dracu, înjură în gând Davîdov. Nu mai pot nici dormi. Acum mă vor urmări și în somn blestematele astea de îndoieli. Ce să fac oare ca să mă scap de povara gândurilor? Uite, nici n’am citit scrisoarea pe care mi-a adus-o Colțov”.
Profesorul scoase din portofel scrisoarea unui renumit geolog, care lucra la Academia de Științe din Cazahstan. El comunica institutului, că în Cazahstan urmau să înceapă în anul acela lucrări uriașe într’un șir întreg de văi ale munților Tian-Șan pentru construirea unei întinse rețele de mari canaluri (sic) și uzine hidroelectrice. Realizarea a două din aceste construcții — din întâmplare și cele mai mari: nr. 2, în cursul inferior al râului Cin și nr. 5, în regiunea văii Carcarin — necesita săparea și cercetarea parțială a depunerilor superioare de calcar, în care se știa că există nenumărate oseminte ale dinozaurilor. Din această cauză, paleontologii ar trebui să organizeze o permanentă supraveghere în tot timpul cât vor dura lucrările. Paleontologii ar trebui mai întâi să se pună în legătură cu Direcția Planificării și apoi să-și coordoneze acțiunile de-a-dreptul cu conducătorii construcțiilor…
Pe măsură ce citea scrisoarea, desnădejdea ce umpluse sufletul lui Davîdov se risipea. El își dădea seama că i se oferă o ocazie rară. Interesele științei sale coincideau cu cele ale producției țării și acum nemăsurata forță a muncii va realiza săpături pe care nu le-a visat niciun savant! Poate că există totuși speranța de a putea verifica descoperirea extraordinară a lui Tao-Li și, dacă această cercetare va fi încununată de succes, omenirea va avea dovada certă că nu se află numai ea singură în univers!
Soarele proaspăt și luminos al dimineții se ridica deasupra orașului; pomii păreau niște fâșii de spumă liliachie, presărați pe întinsul unei ape aurii și străvezii. Sgomotul orașului ce se trezea pătrunse în odaie.
Davîdov se ridică din fotoliu, trase în piept cu nesaț aerul proaspăt, lăsă perdeaua și începu să se desbrace.
Șatrov mototoli hârtia pe care desemnase un craniu și o aruncă în coș. Scoase apoi din teancul de cărți aflate pe masă o broșură și rămase pe gânduri, mai înainte de a o deschide.
Calea noilor cercetări se vestea anevoioasă. Rarele avânturi ale gândului sunt asemeni unor ușoare și minunate salturi peste prăpastia marilor greșeli. Și te cațări necontenit pe povârnișuri abrupte, urcând anevoie sub apăsătoarea povară a faptelor, care te țin în loc, care te trag înapoi, în jos… Nu-i nimic! Problema ce-i stă în față e mare și tot atât de importantă! Dar ființele care au fost aici pe pământ cu șaptezeci de milioane de ani în urmă? Voința neînfricată și mintea omenească nu s’au speriat nici de groaznicele spații interplanetare. Aceia, necunoscuții, au reușit să sară dintr’o corabie astrală într’alta, să facă acest lucru pe când cele două corăbii se depărtau una de alta cu o iuțeală de neînchipuit. Ei nu s’au speriat de faptul că fiecare secundă îi depărta cu sute de kilometri de planeta lor de baștină… Au îndeplinit o anumită misiune și s’au putut întoarce, da, nu mai încape nicio îndoială că s’au întors, căci toate mărețele schimbări pe care ființele acestea necunoscute le-ar fi adus naturii nu ne-ar fi scăpat, nouă, acei care studiem, astăzi, cu șaptezeci de milioane de ani mai târziu planeta noastră.
„Dacă până astăzi n’am găsit nici urmă din aceste modificări, însemnează că cei veniți dintr’o altă lume, au stat pe pământ un timp foarte scurt, oaspeți necunoscuți ai unei lumi necunoscute!”
Bine! Va reflecta mai departe asupra acestei laturi a problemei, va căuta să alcătuiască într’un fel chipurile probabile ale oamenilor din alte lumi, și curând îl va înștiința pe Davîdov… Dar Davîdov… El îi scrie regulat despre orice, afară de ceea ce îl interesează: rezultatul cercetărilor. A trecut un an și jumătate dela memorabila discuție, pe care au avut-o la Moscova, privitor la oasele găurite ale reptilelor moarte. Se vede că marelui său prieten nu-i reușise încă nimic…