În clipa aceea, mașina lui Davîdov gonea pe drumul bătătorit și plin de praf. Colbul albicios se risipea sub lumina tremurătoare a farurilor și se ridica în nori groși în urma mașinii, acoperind stelele ce pâlpâiau în zare.
În fața geamului mașinii, departe, în noapte, se înălță o imensă vâlvătaie roșiatică. Un vuiet surd, care pătrundea în auz cu tot sgomotul motorului, venea dintr’acolo.
O jumătate de oră mai târziu, Davîdov, însoțit de șeful de lucrări și de colaboratorul său, detașat anume pe lângă șantier, se îndrepta spre marginea nordică a sectorului, uimit de amploarea uriașă pe care o luaseră lucrările. Felinare de mii de lumini vegheau pe creștetul unor stâlpi înalți și păreau înconjurate de o ceață ușoară; un nor de praf învăluia partea din stânga a sectorului. Acolo, scrâșnetul, huruitul și huetul (sic) escavatoarelor puternice acopereau țăcănitul sutelor de vagonete care se răsturnau cu sgomot la punctul de descărcare.
Stratul sedimentar era tăiat adânc de albia viitorului canal. De o parte și de alta se ridicau pereți înalți de douăzeci de metri; pe povârnișurile drepte, abrupte, ce păreau netezite de lin cuțit uriaș, ieșeau în relief conglomerate masive de bolovani netezi, înlocuite din loc în loc de ochiuri de nisip galben și gresii stratificate, în care sclipeau grăunțe de mică și gips.
Noaptea, care se întindea împrejur, învăluind întinderea câmpiei pustii, nu exista aici, cum nu exista nici stepa. Șantierul era o lume aparte, o lume a muncii uriașe și încordate, care schimba pe fiecare clipă înfățișarea străvechiului deșert Cazah— stan.
Davîdov trecea pe lângă oamenii înnegriți de soare, acoperiți de sudoare și de praf, care nici că-l luau în seamă. Ciocanele pneumatice se sguduiau în mâinile dibace, sfărâmând colțurile tari ale stâncilor. Mașini greoaie, asemeni unor imense schelete de fier, se mișcau anevoie prin praf. Nenumărate camioane se înghesuiau, ca niște cirezi, în preajma benzilor rulante de încărcare, care le umpleau necontenit cu pământul ce trebuia cărat.
— Iată săpăturile, Ilia Andreevici! strigă colaboratorul lui Davîdov.
Profesorul zâmbi cu voioșie și vru să spună ceva; în clipa aceea, cerul acoperit de praf fu brăzdat pe neașteptate de fulgerul unei explozii, al cărei vuiet sgudui pământul.
— Este o explozie care are de scop să scoată la suprafață cele ce se găsesc în adâncul pământului, lămuri șeful de lucrări. Am aruncat în aer dintr’odată vreo trei sute de mii de metri cubi. Acolo, în sectorul nr. 8, se pregătește un șănțuleț pentru escavatoare.
Davîdov cercetă cu atenție „șănțulețul” de-a-lungul căruia mergea. Se întindea cât cuprindeai cu ochii, între șirurile de felinare, despicând câmpia și lărgindu-se la Nord într’o săpătură cu un diametru de aproape o jumătate de kilometru. Pe locul acela se descoperise cimitirul dinozaurilor — o îngrămădire enormă de oase mari, pietrificate. În lungul săpăturii, oasele se înălțau ca o brazdă, întinzându-se după toate probabilitățile și dincolo de limitele săpăturii. Îngrămădite fără nicio rânduială, ca niște frânturi de bârne, aruncate de-a-valma, ele formau un strat gros de opt metri, în care se zăreau pe alocuri bucăți mari de cremene.
Nu erau schelete întregi, ci numai sfărâmături de oase de mărimi felurite, aparținând unor diverse specii de reptile dispărute și amestecate aici, la întâmplare. Escavatoarele pătrundeau în acest morman de rămășițe a sute de mii de monștri, scormonind și curățind pământul de pe fundul săpăturii. În lumina sfioasă a dimineții, grămezile de oase ridicate pe marginea săpăturii păreau niște pete întunecate.
Soarele era în înaltul cerului și ardea cu toată puterea. Mormanele de oase negre se înfierbântaseră, de parcă ar fi fost ținute într’un cuptor.
— Gata! Am văzut totul, spuse Davîdov, ștergându-și întruna sudoarea de pe față. Aici se petrece același lucru ca și în sectorul nr. 2; iese la iveală al doilea strat de oase. Cu douăzeci de ani în urmă, ceva mai spre Nord de locul acesta, am cercetat în regiunea Bozaba, pe malul drept al râului Cjiu un strat și mai mare de oase, lung de aproape treizeci de kilometri. Asemenea cimitire gigantice se găsesc și în valea râului Ili, și Ia Cara-Tau, și aproape de Tașchent. Toate sunt identice: cuprind milioane de oase amestecate la întâmplare dar niciun schelet sau vreun craniu întreg. E un material care nu ne folosește pentru studiu. Acestea sunt rămășițele unor cimitire de dinozauri, spălate de ape… Întinderea lor întrece orice închipuire.
— V’ați format noi păreri asupra acestor „câmpii ale morții”, Ilia Andreevici? îl întrebă colaboratorul său. În lucrările publicate, dumneavoastră…
— Vrei să spui că nu m’am exprimat prea limpede? îi reteză vorba Davîdov. Ba poate chiar greșit! Pe atunci nu aveam o Imagine completă a proporțiilor fenomenului.
— Dar acum ce părere aveți, Ilia Andreevici?
— Nu știu! Niciuna! spuse Davîdov cu asprime. Ei bine, trebue să mergem. Dacă voi pleca peste trei ore, seara voi fi în gara Lugovaia. Trenul spre Moscova pleacă la unu noaptea.
— Rămâne stabilit să continui supravegherea?
— Se înțelege! Trebue să găsiți ajutoare pentru trierea oaselor. În masa sfărâmăturilor o să găsești și câte ceva bun..
În sfârșit, în alte sectoare se poate să găsiți noi mormane. Deși, dacă veți da aici de bolovani și conglomerate, situația înseamnă că va fi aceeași. Nu mai sper să găsim ceva în sectorul ăsta! În schimb, la nr. 5, sedimentele prezintă un alt caracter: nisip, pietriș și gresie, aproape fără urmă de pietre. Sunt sedimentele unor curente mici, liniștite și chiar parțial eoliene. Dar Storojilov, care lucrează acolo de o jumătate de an, nu mi-a comunicat nimic interesant. N’a ajuns la niciun rezultat și tânjește, sărmanul…
În sala mare, destinată studenților pentru studiu, se aflau trei tineri. Unul din ei, cocoțat pe un pupitru, discuta însuflețit cu o tânără fată care ședea la o măsuță într’un colț.
— Este un adevărat moment istoric — spunea studentul cocoțat pe pupitru, răvășindu-și furios părul des și roșcat — un moment care va determina nespus de multe lucruri în viitoarea evoluție a omenirii… În mâinile agresorilor, energia atomică amenință civilizația și toate cuceririle culturii. Geologia și paleontologia noastră nu fac parte din științele cele mai importante și asta mă face să mă îndoiesc dacă mi-am ales bine specialitatea. Mă simt oarecum depășit de adevărata viață. Aș vrea să mă aflu și eu în rândurile acelora care crează energia atomică pentru țara noastră. Țara Socialismului trebue să aibă fizica cea mai înaintată și mai puternică. Nu-i așa, Jenia?
— Toate acestea sunt adevărate, îi răspunse tânăra fată. Dar dacă cineva n’are aplicație pentru matematică? Mie, de pildă, nu-mi place… ei, cum-oare aș putea să studiez fizica?
— Nu-i atât de grozav! După părerea mea, pentru unele secții ale fizicei nu se cere prea multă matematică… De ce dai din cap? se întoarse el spre un alt student care asculta în tăcere discuția lor.
— Și totuși cât de interesantă e paleontologia! suspină colega lui cea tânără. Negreșit, fizica e mai importantă. Cred însă că și aici se poate aduce mult folos… Cunoștințele…
Ușa se deschise cu sgomot și în odaie intră val-vârtej o fetișcană slăbuță și sveltă, ținând în mână un sul de hârtie milimetrică.