Șatrov tăcu. Nerăbdarea pe care abia și-o stăpânise până atunci răbufni.
— Acum hai, arată-mi făptura cerească! Dar repede, repede!
— Îndată! Davîdov se opri în fața dulapului. Trebue să-ți spun Alexei Petrovici, că ai perfectă dreptate. Este uimitor! În astfel de clipe simți cât de măreață este știința, cât de minunată este cugetarea omenească…
— Bine, vom vedea imediat… Arată-mi-l.
Davîdov scoase din dulap o tipsie lată și în fața lui Șatrov apăru un craniu ciudat, de un violet întunecat, presărat cu mici adâncituri și șănțulețe încrustate în os. Cutia aceea craniană, încăpătoare, era în totul asemănătoare celei omenești, ca și orbitele mari, situate drept în față și separate de o mică punte osoasă — rădăcina nasului. Pe de-a’ntregul omenești erau ceafa dreaptă și osul facial scurt, aproape perpendicular, continuat printr’o frunte enormă. Dar în locul proeminenții osului nazal, craniul acela ciudat avea un orificiu triunghiular. Dela baza orificiului ieșea brusc în afară maxilarul superior, care aducea a plisc de pasăre, ușor încovoiat la vârf. Maxilarul inferior corespundea celui superior: nici el nu prezenta urme de dinți. Capetele articulațiilor se propteau aproape orizontal pe gropițele aflate la baza a două largi excrescențe ce se lăsau în jos, în fața unor mari orificii rotunde, situate în părțile laterale ale craniului sub tâmple.
— E solid? întrebă Șatrov în șoaptă, și primind răspunsul afirmativ al lui Davîdov, luă craniul în mâini. Mi se pare că în loc de dinți are un înveliș cornos, tăios, ca al unei broaște țestoase, rosti Șatrov și fără să aștepte răspunsul continuă: structura maxilarelor, nasul, aparatul auditiv sunt destul de primitive… Gropitele de pe oase și toate aceste circumvolutiuni ne arată că derma era bine lipită de os și că stratul de mușchi subcutanat lipsea cu desăvârșire. E foarte puțin probabil ca un țesut ca acesta să fi avut peri. Cât despre oasele separate… negreșit, ele trebuesc studiate… Dar, uită-te, maxilarul se compune din două oase, iar acest lucru ne arată că este mal primitiv decât maxilarul omului.
— Aceasta însemnează că evoluția lor spre stadiul de ființă cugetătoare a fost mai scurtă, interveni Davîdov.
— Chiar așa este! Acolo, în planeta lor, natura înconjurătoare putea să fie întrucâtva diferită: o altă înlănțuire a proceselor biologice, alte condiții de selecționare naturală. Iată de ce, dacă vârsta diferitelor sisteme planetare este aproximativ aceeași cu vârsta stelelor, acestea ne-au depășit pe noi cu șaptezeci de milioane de ani! Ai analizat compoziția osului? Ar fi interesant de știut…
— Nu în mod precis. Știu totuși că osul nu are la bază fosfați de calciu, ca la noi, ci…
— Cremene? îl întrerupse Șatrov cu repeziciune.
— Ai dreptate și este foarte explicabil! Cremenea după proprietățile sale chimice, prezintă multe analogii cu carbonul și poate fi foarte bine utilizată în procesele biologice.
— Dar scheletul? Dar alte oase? E posibil să nu se fi găsit nimic?
— Absolut nimic, afară de… asta, spuse Davîdov scoțând din dulap o a doua tipsie.
În fața lui Șatrov apărură două frânturi metalice și un disc rotund cu diametrul de aproximativ doisprezece centimetri. Amândouă frânturile aveau fețele de aceeași dimensiune, dar dispuse în sens invers. În linii generale, fiecare frântură semăna cu o prismă septagonală, trunchiată. După greutate compoziția lor semăna cu plumbul, dar se deosebea printr’o mai mare duritate și prin culoarea sa alb-gălbuie.
— Ghicește ce este! spuse Davîdov, săltând în palmă una din piesele acelea grele.
— De unde să știu? Un aliaj oarecare..: mormăi Șatrov. De altfel, odată ce dumneata întrebi, însemnează că este vorba de ceva cu totul neobișnuit.
— Ai dreptate! Acesta este gafniul, metal rar, cu proprietăți asemănătoare cuprului, dar mai dens decît el și infinit mai greu fuzibil. Gafniul mai are încă o proprietate interesantă: o mare capacitate de a degaja electroni la o temperatură înaltă. Și lucrul acesta nu este lipsit de însemnătate, mai ales dacă vei privi oglinda asta ciudată.
Șatrov luă în mînă discul metalic, care era de asemenea nespus de greu. Marginea lui era rotunjită și avea unsprezece crestături adînci, dispuse de-a lungul circumferinței, la distanțe egale. Pe o parte, suprafața discului era ușor adâncită, lustruită și foarte dură — un strat transparent ca sticla, sub care se afla un metal curat, alb-argintiu, mâncat într’un loc de un sediment roșcat. Acest strat transparent era cuprins de un inel metalic dur, de culoare albastră-cenușie, din care propriu zis se și compunea tot discul.
Pe cealaltă parte a discului, în centru, se găsea un cerc din aceeași substanță transparentă, acoperit cu un sediment mat, cu o suprafață convexă, nu concavă ca în partea opusă. Diametrul acestui cerc nu depășea șase centimetri. În jurul lui se găsea același metal albastru-cenușiu, pe care erau dispuse circular steluțe încrustate cu un număr diferit de raze, între trei și unsprezece. Aceste steluțe nu erau rânduite într’o ordine oarecare, ci erau despărțite de două linii în spirală, care se întretăiau.
— Tantalul, metalul din care este făcut discul, este tare și neobișnuit de stabil. Stratul transparent e format dintr’o compoziție chimică necunoscută. Am făcut o analiză sumară a metalului, dar n’am putut obține nici un rezultat… de o cercetare mai amănunțită n’am avut încă vreme. Metalul pe care-l vezi sub stratul transparent este indiu, un metal minunat.
— Prin ce anume minunat? îl întrebă Șatrov, fără să întîrzie.
— Acest metal, folosit și în aparatele noastre, este cel mai bun indicator al prezenței iradiațiilor neutronilor. Că metalul de față este indiu, știu în mod sigur, deoarece m’am decis să scot de aici o fărâmă pentru analiză.
— Dar steluțele săpate sînt oare litere sau ce altceva? întrebă emoționat Șatrov.
— Poate că sînt litere, poate cifre sau poate schema vreunui aparat… Mi-e teamă însă că nu o vom afla niciodată.
— Și asta-i tot?
— Totul! Ți se pare puțin, om lacom ce ești? Și așa suntem în posesia unui lucru care va turbura întreaga omenire.
— Dar, spune-mi, ai pus să se răscolească tot terenul dimprejur? insistă Șatrov. De ce nu s’a găsit o dată cu craniul și scheletul? Se poate oare să lipsească scheletul…
— Negreșit a existat și scheletul. Am săpat totul, mai mult chiar, n’am lăsat nici o palmă de nisip necercetată. Nu cred să fi scăpat ceva…
— De ce ești așa de sigur, Ilia Andreevici? Pe ce te bizui?…
— Un raționament foarte simplu. Noi am dat de urmele unei catastrofe, întîmplate acum șaptezeci de milioane de ani. Dacă n’ar fi existat această catastrofă n-am fi găsit niciodată craniul și nici o altă armă, în afară de dinozaurii uciși. Dintre aceștia, incontestabil, o să mai găsim.
Sunt convins că „ei” — Davîdov arătă craniul cu golul orbitelor căscat spre ei — n’au stat decât foarte puțin la noi, câțiva ani, nu mai mult, și au sburat din nou în lumea „lor”, Îți voi povesti pe urmă cum am ajuns la această convingere. Privește, spuse Davîdov, desfăcând o coală mare de hârtie milimetrică, iată planul săpăturilor. „El” — continuă profesorul, arătând craniul — se găsea aproximativ aici, lângă malul torentului, având un aparat și o armă; se pare că amândouă erau puse în funcție cu ajutorul energiei atomice, căci fără îndoială, „ei” o cunoșteau și o utilizau, prezența „lor” aici pe pământ fiind cea mai buna dovadă în această privință. Folosind arma, „el” a ucis dela mare distanță un monoclon. Se vede că aceștia le dădeau mult de furcă. Apoi „el” s’a concentrat asupra unui alt lucru și în vremea asta a fost atacat de o reptilă uriașă… Noi n’o să aflăm, niciodată dacă „el” a întârziat să se folosească de armă sau dacă aceasta n’a acționat. Un singur lucru e limpede și anume că monstrul a fost ucis la câțiva pași de această făptură cerească și s’a prăbușit drept peste el. Arma „lui” s’a rupt sau a explodat. Defectarea aparatului a degajat o parte din energia acumulată într’însul și poate că astfel s’a format împrejur o zonă puțin întinsă de iradiații mortale. În această zonă au pierit câțiva dinozauri care se găseau din întâmplare acolo: dovada este acest morman de schelete. De partea cealaltă, spre Sud, iradiațiile nu s’au propagat s’au au fost mai slabe. Din această regiune, s’au strecurat mici animale de pradă, care au împrăștiat scheletul acestei creaturi cerești. Craniul a rămas, fie pentrucă a fost prea greu pentru a putea fi cărat, fie pentrucă a fost strivit sub țeasta imensă a dinozaurului. De altminteri au pierit și parte din aceste răpitoare; uite aici trei mici schelete. Toate acestea s’au petrecut pe nisipul nestabil al dunelor și vântul a îngropat într’un timp foarte scurt orice urmă a tragediei.