— Dar aparatele și arma? întrebă Șatrov neîncrezător.
— Bagă de seamă că au rămas numai bucăți și părți făcute din metale extrem de rezistente. Restul a dispărut fără urmă, prin oxidare, prin pulverizare sau prin topire, în decursul milioanelor de ani ce au urmat. Metalele nu sunt ca oasele, ele nu sunt supuse pietrificării, îmbibării cu substanțe minerale și nici nu pot cimenta roca din jurul lor. În afară de asta, aparatul s’a distrus poate și s’a sfărâmat în bucăți, prin explozia sau defectarea armei, ceea ce a contribuit și mai mult la dispariția părților metalice din care era făcut.
— Trebue să presupunem că raționamentul dumitale este just, recunoscu Șatrov. Acum e nevoie să analizezi craniul cât mai repede și să studiezi calea evoluției reflectată în structura elementelor osoase, apoi să scrii un studiu și să-l dai publicității. Un astfel de articol va cădea ca un trăsnet!
Ochii luminoși și mari ai lui Șatrov nu se puteau desprinde dela craniul ciudat al făpturii cerești.
Davîdov își cuprinse prietenul de umeri, scuturându-l ușor:
— Nu voi publica niciun studiu asupra acestui craniu!
Șatrov tresări uimit, dar Davîdov îl atrase cu putere spre el și mai înainte ca prietenul său să scoată o vorbă, continuă:
— Studiază-l și înfățișează-l dumneata marelui public… De drept, dumitale ți se cuvine această onoare. Nicio vorbă în plus! strigă amenințător către Șatrov. Sau ai uitat poate de încăpățânarea mea?
— Dar, dar… îngână Șatrov, negăsind cuvintele care-i trebuiau.
— Niciun dar! Raportul geologic al săpăturilor și deducțiile asupra catastrofei, cu menționarea tuturor colaboratorilor mei, în special a aceleia care a descoperit craniul, este gata. Iată-l! Publică-l cu semnătura mea, însoțit de descrierea craniului, care îți revine dumitale. Așa se și cuvine… Nu-i așa, Alexei Petrovici? spuse îngândurat Davîdov, îndulcindu-și glasul. Eu am o altă treabă importantă. Adu-ți aminte că dumneata ești acela care ai afirmat cu foarte multă justețe că o presupunere neverosimilă se înlănțuiește de altă presupunere neverosimilă și devine o realitate. Realitatea în fața dumitale este craniul bestiei cerești, iar această realitate, dă naștere la rândul ei, la o nouă ipoteză neverosimilă, se leagă de ea și continuă lanțul… Eu sunt acela care vreau să întind lanțul mai departe.
— Să presupunem că e așa, deși nu te înțeleg. Aici miroase și încă în mod vădit, a sacrificiu. Nu pot să primesc…
— Lasă, Alexei Petrovici! Crede-mă, drag prieten că sunt absolut sincer. Oare n’am împărțit noi, în timpul întregei noastre activități dusă în comun, materialul interesant? Mal târziu vei înțelege că și aici s’a petrecut ceva asemănător. Nu vreau să-mi asum totul și nici nu am de ce. Avem aceeași concepție despre știință și cel mai important lucrul pentru noi este progresul ei…
Adânc mișcat, Șatrov își plecă încet capul. El nu se pricepea să-și exprime sentimentele, mai cu seamă emoțiile puternice. Și de astădată stătea tăcut în fața marelui său prieten, care-l privea plin de voie bună. Șatrov atinse cu mâna fără să vrea craniul făpturii de pe „corabia astrală”, care se îndepărtase în adâncurile spațiului, devenind inaccesibilă, absolut Inaccesibilă oricăror puteri, mașini sau cugetări. Și totuși, iată, urma ei: ea nu se poate nici tăgădui, nici discuta. Aceasta este dovada de neînlăturat că viața trece printr’o inevitabilă evoluție și o incontestabilă perfecționare, oricât de lungă și anevoioasă i-ar fi calea. În această mișcare constă legea vieții, condiția indispensabilă a existenței sale: iar dacă viața nu este întreruptă de accidentele neprevăzute ale cosmosului, atunci rezultatul de neînlăturat este nașterea cugetării, transformarea ființei în om, și mai departe, nașterea societății, a tehnicei,lupta cu marile forțe ale naturii. Lupta aceasta poată să meargă foarte departe. Ca mărturie stă acest venit din altă lume. Dacă „ei” n’ar fi venit pe pământ atunci, ci acum, cât de multe lucruri n’am fi putut afla!…
Șatrov se întoarse către prietenul său și îi spuse cu glasul liniștit și sincer:
— Primesc propunerea dumitale… Fie și așa! De sigur, va trebui să plec până la Leningrad, să-mi aranjez treburile și să mă înapoiez de urgență. Trebue să lucrez aici. Ar fi o nechibzuință de neiertat să transportăm de colo până colo o astfel da comoară. Dar un lucru te rog, Ilia Andreevici: de ce-l numești dumneata „bestie cerească”? Nu prea sună frumos… Mi se pare chiar ireverențios…
— Pur și simplu fiindcă nu pot să-i găsesc numele… Știi doar că dacă ar fi să respectăm terminologia științifică, nu-l putem numi om. El este om după cugetare, după tehnică, sociabilitate, dar el s’a desvoltat pe o altă bază anatomică. Se vede limpede că organismul lui nu aste înrudit cu organismul nostru, al oamenilor. Este un alt animal… De aceea îi și spun animalul ceresc, „bestia celestis” în latinește… Putem să luăm și o rădăcină din limba greacă pentru a denumi specia, fie chiar „teriop celestis”. Se pare că așa sună mal bine… Cât despre adevărata denumire, asta o las în grija dumitale.
— Și totuși, Ilia Andreevici, răspunse după un răstimp de tăcere Șatrov, dumitale ce-ți mai rămâne?
— Scump prieten, ți-am spus doar că voi întinde lanțul cercetărilor mai departe. De multă vreme reflectez asupra rolului reacțiilor atomice în procesele geologice. Iar acum, descoperirea noastră extraordinară, m’a scos din orbita lucrurilor știute, ridicându-mă pe culmile înalte ale gândirii, mi-a dat îndrăsneala concluziilor, mi-a lărgit orizontul reprezentărilor… Vreau să încerc să dovedesc posibilitatea de a utiliza puternicele izvoare ale energiei atomice în profunzimile scoarței terestre. Să studiez geologia adâncimii Pământului, pentru a o apropia de realizările practice… Iar misiunea dumitale este să stabilești evoluția vieții și nașterea cugetării, nu numai în limitele Pământului nostru, ci în întregul univers. Să arăți această evoluție, să le dai oamenilor imaginea marilor posibilități care stau în fața noastră. Să-i combatem pe scepticii lași și pe bieții neîncrezători care sunt încă destul de numeroși în știință și să le înfățișăm acest luminos triumf al gândirii.