Un servitor le luă hainele la uşă. Soţia lui Oiie urcă să-l întâmpine pe Shevek din bucătăria aflată la subsol, unde dăduse îndrumări bucătarului.
În timp ce conversau înainte de cină, Shevek se descoperi vorbindu-i numai ei, aproape în exclusivitate, cu o anumită prietenie, o dorinţă de a o face să-l placă şi care îl surprinse. Dar se simţea atât de bine că se poate adresa din nou unei femei! Nu este de mirare că îşi simţise existenţa retezată, artificială, printre bărbaţi, veşnic bărbaţi, lipsindu-i tensiunea şi atracţia diferenţei sexuale. Iar Sewa Oiie era într-adevăr atrăgătoare. Admirându-i liniile delicate ale gâtului şi tâmplelor, uită complet de obiecţiunile lui cu privire la obiceiul urrasian de a rade capul femeilor. Ea era reticentă, chiar timidă; el încercă să o facă să se simtă în largul ei în prezenţa lui şi se arătă deosebit de mulţumit când avu impresia că reuşeşte.
Intrară în casă pentru cină şi li se alăturară doi copii.
— Pur şi simplu nu mai poţi găsi o guvernantă cumsecade prin locurile astea, spuse Sewa Oiie, scuzându-se.
Shevek îşi exprimă acordul, fără a şti ce este aceea o guvernantă. Îi privea pe cei doi băieţei cu aceeaşi uşurare, cu aceeaşi încântare. Rar mai zărise câte un copil de când plecase de pe Anarres.
Erau copii foarte curaţi, liniştiţi, vorbind atunci când li se adresa cineva, îmbrăcaţi în haine şi pantaloni scurţi albaştri, de catifea. Îl priveau pe Shevek cuprinşi de uimire, ca pe o creatură din Spaţiul Exterior. Băiatul de nouă ani era sever cu cel de şapte, murmurând tot timpul să nu se mai uite aşa, ciupindu-l fără milă atunci când nu asculta. Micuţul îl ciupea şi el la rândul lui şi încerca să-l lovească pe sub masă cu piciorul. Principiul Superiorităţii nu părea a fi foarte bine clarificat în mintea lui.
Acasă, Oiie era cu totul alt om. Expresia aceea secretoasă îi dispărea de pe chip, iar când vorbea nu mai tărăgăna vorbele. Familia îl trata cu respect, dar în respectul acela se simţea reciprocitatea. Shevek auzise multe din părerile lui Oiie despre femei şi fu surprins să vadă că acesta îşi trata soţia curtenitor, chiar cu delicateţe. "Asta înseamnă cavalerism", îşi spuse Shevek, care învăţase de curând cuvântul, dar în curând ajunse la concluzia că este ceva mai mult. Oiie ţinea la soţia lui şi avea încredere în ea. Se purta cu ea şi cu copiii săi aproape aşa cum s-ar fi purtat un anarresian. De fapt, acasă Oiie arăta, deodată, ca un gen de om simplu, cu sentimente frăţeşti, un om liber.
1 se părea lui Shevek o libertate foarte limitată, o familie foarte îngustă, dar se simţea atât de mult în largul lui încât nu simţea nici o dorinţă de a formula critici.
Într-o pauză a conversaţiei, băieţelul cel mic spuse cu vocea sa delicată, limpede:
— Domnul Shevek nu se poartă prea frumos.
— De ce nu? întrebă Shevek înainte ca soţia lui Oiie să-l poată admonesta pe copil. Ce am făcut?
— Nu aţi spus mulţumesc.
— Pentru ce?
— Când v-am dat farfuria cu murături.
— Ini! Încetează!
Sadik! Nu fi egoist! Tonul era exact acelaşi.
— Am crezut că le împarţi cu mine. Au fost un dar? În ţara mea nu spunem mulţumesc decât pentru daruri. Împărţim alte lucruri fără să mai vorbim despre asta. Înţelegi? Vrei murăturile înapoi?
— Nu, nu îmi plac! răspunse copilul, privindu-l pe Shevek drept în faţă cu ochii săi negri, senini.
— Atunci mi se pare foarte simplu să mă servesc şi eu, răspunse Shevek.
Băiatul cel mare se frământa de dorinţa suprimată de a-l ciupi pe Ini, dar Ini râse, arătându-şi dinţişorii albi. După o vreme, într-o altă pauză, spuse aproape şoptit, aplecându-se spre Shevek:
— Ţi-ar plăcea să vezi vidra mea?
— Da.
— E în grădina din spate. Mama a dat-o afară pentru că s-a gândit că te-ar putea deranja. Unii oameni mari nu iubesc animalele.
— Îmi place să le văd. În ţara mea nu avem nici un animal.
— Nu? întrebă băiatul cel mare privindu-l mirat. Tată! Domnul Shevek spune că nu au animale!
— Dar ce aveţi? îl întrebă şi Ini, privindu-l la fel.
— Alţi oameni. Peşti. Viermi. Mai sunt şi holumi.
— Ce sunt holumii?
Conversaţia continuă timp de o jumătate de oră. Era pentru prima dată când Shevek fusese rugat aici, pe Urras, să descrie Anarres. Copiii puneau întrebările, dar părinţii ascultau cu interes. Cu o oarecare scrupulozitate, Shevek se îndepărtă de modul etic; doar nu se afla acolo pentru a face propagandă în faţa copiilor gazdelor sale. Le spuse pur şi simplu cum arată praful, cum este Abbenay, ce fel de haine îmbracă oamenii, ce fac oamenii când au nevoie de haine noi, ce fac copiii la şcoală. Această ultimă parte, contrar voinţei sale, avu caracter propagandistic. Ini şi Aevi erau fascinaţi de descrierea unei programe care includea cultivarea pământului, tâmplărie, reciclarea apelor reziduale, tipărit, instalaţii, repararea drumurilor, dramaturgie şi toate celelalte preocupări ale comunităţii adulte, precum şi de afirmaţia sa că nimeni nu era niciodată pedepsit, pentru nimic.
— Deşi, preciză el, uneori te pun să te descurci de unul singur.
— Dar ce îi face pe oameni să menţină ordinea? interveni Oiie pe neaşteptate, de parcă întrebarea, neformulată de multă vreme, izbucnise din el în urma presiunii. De ce nu se jefuiesc şi nu se omoară unul pe altul?
— Nimeni nu posedă nimic pentru a fi jefuit. Dacă ai nevoie de lucruri, le iei de la depozit. Cât despre violenţă, ei bine, nu prea ştiu, Oiie. În condiţii obişnuite, m-ai ucide? Iar dacă ai ţine neapărat s-o faci, te-ar împiedica oare o lege care ar fi împotrivă?
Constrângerea este mijlocul cel mai puţin eficient de a asigura ordinea.
— Bine, dar cum îi puneţi pe oameni să facă muncile murdare?
— Ce munci murdare? întrebă soţia lui Oiie, neatentă.
— Strângerea gunoaielor, săparea mormintelor, spuse Oiie.
— Extragerea mercurului, adăugă Shevek şi era cât pe-aci să adauge şi "procesarea rahatului" dar îşi aminti tabuul iotic privitor la termenii scatologici.
Reflectase, chiar de la începutul şederii sale pe Urras, că urrasienii trăiesc printre munţi de excremente, dar niciodată nu pronunţase cuvântul cu pricina.
— Ei bine, toţi le facem. Dar nimeni nu e obligat s-o facă prea mult timp, doar dacă îi place munca. O zi pe decadă comitetul de conducere a comunităţii, ori comitetul de bloc, sau oricine are nevoie de tine te poate ruga să participi la o astfel de activitate; fac liste de rotaţie. Apoi, repartizarea la munci dezagreabile, ori periculoase, cum ar fi minele de mercur sau oţelăriile, ei bine, acestea nu sunt decât pentru o jumătate de an.
— Bine, dar asta înseamnă că întregul personal este alcătuit din oameni care abia învaţă meseria!
— Da. Nu e eficient, dar ce e de făcut? Nu-i poţi cere unui om să facă o treabă care în numai câţiva ani îl va lăsa schilod, ori chiar îl va ucide. De ce-ar face-o?
— Poate refuza ordinul?
— Nu este vorba de un ordin, Oiie. Se duce la Divlab — adică la Biroul pentru diviziunea muncii — şi spune, "Vreau să fac aşa şi aşa. Ce aveţi?" Iar ei îi spun unde găseşte de lucru.
— Dar atunci de ce mai fac oamenii, totuşi, muncile murdare? De ce acceptă până şi slujbele acelea pentru o zi din zece?
— Pentru că se fac împreună… Dar şi pentru alte motive. Ştiţi, viaţa pe Anarres nu e îmbelşugată, ca aici. În comunităţile mici nu sunt cine ştie ce distracţii şi este multă treabă de făcut. Aşadar, dacă lucrezi mai tot timpul la un război de ţesut mecanic, este o plăcere ca la fiecare a zecea zi să ieşi pe teren şi să instalezi o conductă, sau să ari un ogor împreună cu un grup de oameni diferiţi… Apoi, există şi stimulul. Aici voi credeţi că motivaţia muncii rezidă în finanţe, în nevoia de bani, sau dorinţa de profit, dar acolo unde nu există bani, motivele reale sunt, poate, mai clare. Oamenilor le place să facă lucruri. Le place să le facă bine. Oamenii acceptă activităţile periculoase, dificile, deoarece se mândresc să le facă, au prilejul să se manifeste egoist, aşa cum spunem noi, adică să facă pe grozavii în faţa altora mai slabi. Hei, copii, iată cât sunt eu de puternic! Ştiţi? Unui om îi place să facă ceea ce poate face bine. … Dar, într-adevăr, este o chestiune de scopuri şi mijloace. În definitiv, munca este prestată de dragul muncii. Este plăcerea permanentă a vieţii. Conştiinţa intimă cunoaşte acest adevăr. La fel şi conştiinţa socială, opinia vecinilor? Pe Anarres nu există nici o altă răsplată, nici o altă lege. Propria plăcere şi respectul semenilor. Asta-i tot. Iar când situaţia este de aşa natură, atunci ajungi la concluzia că opinia vecinilor devine o forţă foarte puternică.