— Nimeni nu o desfide? Niciodată?
— Poate nu suficient de des, răspunse Shevek.
— Deci toţi muncesc atât de mult? întrebă soţia lui Oiie. Ce se întâmplă cu un om care pur şi simplu nu vrea să coopereze?
— Ei bine, se mută. Ştiţi, ceilalţi se satură de el. Îl iau peste picior, ori devin duri cu el şi îl bat. Într-o comunitate restrânsă pot chiar conveni să-i şteargă numele de pe lista de la masă, aşa că este nevoit să-şi gătească şi să mănânce singur. Asta este umilitor. Aşa că se mută şi stă o vreme în alt loc, iar apoi poate că se mai mută o dată. Unii fac asta toată viaţa. Nuchnibi, aşa li se spune. Eu însumi sunt un fel de nuchnib. Mă aflu aici evadând de la propriul meu loc de muncă. Eu m-am mutat mai departe decât toţi.
Shevek vorbea cu seninătate. Dacă în glasul său era o notă de amărăciune, nu era vizibilă pentru copii, nici explicabilă pentru adulţi. Dar o scurtă tăcere urmă spuselor sale.
— Nu ştiu cine face treburile murdare aici, continuă el. Niciodată nu le văd făcute. Cine sunt aceia care le fac? De ce le fac? Sunt plătiţi mai mult?
— Uneori, pentru muncile periculoase. Pentru munca de jos, nu. Chiar mai puţin.
— Atunci de ce le fac?
— Deoarece un salariu mic este mai bun decât nici un fel de salariu, spuse Oiie, iar tristeţea din vocea sa era destul de evidentă.
Nervoasă, soţia lui începu să vorbească pentru a schimba subiectul, dar el continuă:
— Bunicul meu a fost îngrijitor. Timp de cincizeci de ani a frecat podele şi a schimbat cearşafuri murdare într-un hotel. Zece ore pe zi, şase zile pe săptămână. A făcut-o pentru ca el şi familia lui să aibă ce mânca.
Oiie se opri brusc şi îl privi pe Shevek cu vechea lui expresie secretoasă, neîncrezătoare, apoi, aproape cu sfidare către soţia lui. Ea nu-i răspunse la privire, dar zâmbi şi interveni pe un ton nervos, copilăresc:
— Tatăl lui Demaere a fost un om foarte realizat. Când a murit era proprietarul a patru companii.
Zâmbetul ei era acela al unui om cuprins de durere, iar mâinile brune, delicate erau apăsate strâns una peste alta.
— Nu presupun că aveţi oameni realizaţi pe Anarres, spuse Oiie cu un sarcasm deosebit, dar apoi intră bucătarul pentru a schimba farfuriile şi Oiie tăcu imediat.
Copilul Ini, de parcă ar fi ştiut că discuţia serioasă nu va fi reluată atâta vreme cât servitorul este de faţă, spuse:
— Mamă, poate domnul Shevek să-mi vadă hermina atunci când vom termina cu masa?
La revenirea în salon, Ini căpătă permisiunea să-şi aducă animalul preferat, o vidră aproape matură, un animal comun pe Urras. Fuseseră domesticite, explică Oiie, din timpuri preistorice, mai întâi pentru a fi folosite la prinderea peştilor, apoi ca animale de casă. Creatura avea picioare scurte, un spate arcuit şi suplu, o blană lucioasă maro închis. Era primul animal pe care Shevek îl vedea neînchis în cuşcă şi acestuia îi era mai frică de Shevek decât lui Shevek de el. Dinţii albi, ascuţiţi erau impresionaţi. Întinse mâna, prudent, să-l mângâie, aşa cum insista ini. Vidra se ridică pe picioarele dinapoi şi îl privi. Ochii săi erau negri, cu puncte aurii, inteligenţi, curioşi, inocenţi.
— Ammar, şopti Shevek, fascinat de privirea aceea de peste prăpastia existenţei. Frate!
Vidra mârâi, se lăsă pe cele patru picioare şi examină cu interes pantofii lui Shevek.
— Îi place de tine, spuse Ini.
— Şi mie de ea, răspunse Shevek, puţin cam trist.
Ori de câte ori vedea un animal, zborul păsărilor, splendoarea arborilor toamna, tristeţea aceea punea stăpânire pe el şi conferea încântării o margine tăioasă. În aceste momente nu se gândea conştient la Takver, nu se gândea la absenţa ei. Mai degrabă parcă ea era acolo, deşi el nu se gândea la ea. Era ca şi cum frumuseţea şi ciudăţenia animalelor şi plantelor de pe Urras fuseseră încărcate cu un mesaj pentru el de către Takver, care nu le va vedea niciodată, ai cărei strămoşi de şapte generaţii nu mai atinseseră blana caldă a unui animal, nu mai zăriseră fulgerarea aripilor în umbra copacilor.
Petrecu noaptea într-un dormitor de la mansardă. Era rece, o plăcere după perpetua supraîncălzire a camerelor de la Universitate, şi destul de simplu: patul, biblioteca, un scrin, un scaun şi o masă de lemn, vopsită. Ca acasă, îşi spuse el, ignorând înălţimea patului şi moliciunea saltelei, păturile fine de lână şi cearşafurile de mătase, bibelourile de fildeş de pe scrin, legăturile de piele ale cărţilor şi chiar faptul că încăperea cu tot ce se afla în ea, casa în care se găsea şi pământul pe care se găsea casa erau proprietate particulară, proprietatea lui Demaere Oiie, deşi nu o construise el şi nu îi freca el pardoselile. Shevek dădu la o parte astfel de discriminări obositoare. Era o cameră frumoasă şi nu chiar atât de diferită de o cameră cu un pat dintr-un domiciliu pe Anarres.
Dormind în camera aceea, o visă pe Takver. Se făcea că ea era cu el, în pat, că braţele ei îl înconjurau, că trupul ei era lipit de al lui… dar în care cameră? În care cameră se găseau? Unde erau? Erau pe Lună împreună, era frig şi se plimbau împreună. Era un teren plat, Luna aceea, acoperită peste tot cu zăpadă albă-albăstruie, deşi stratul de zăpadă era subţire şi putea fi uşor dat la o parte cu piciorul pentru a lăsa să se vadă solul alb, luminos. Era moartă, un loc mort. "în realitate nu e chiar aşa", îi spunea el lui Takver, ştiind cât e de speriată. Se îndreptau către ceva, o linie îndepărtată de ceva, care părea fragilă şi strălucitoare, ca plasticul, o barieră îndepărtată, abia vizibilă, străbătând întinderea albă de zăpadă. În sinea lui, Shevek se temea să se apropie, însă îi spunea lui Takver: "Vom fi acolo în curând". Dar ea nu-i răspundea.
6
Când Shevek a fost trimis acasă după o decadă petrecută în spital, vecinul său din camera 45 a venit să-l vadă. Era matematician, foarte înalt şi slab. Avea un defect de vedere necorectat, aşa că niciodată nu erai sigur dacă se uită la tine şi/sau dacă tu te uiţi la el. El şi Shevek coexistaseră în termeni amicali, unul lângă altul, la domiciliul Institutului, timp de un an, fără să-şi fi adresat vreodată o propoziţie completă unul altuia.
Aşadar, Desar a intrat, aţintindu-şi privirea către Shevek, ori undeva, lângă acesta.
— Ceva?
— Bine, mulţumesc.
— Ce-ar fi… mâncarea… cantină…
— Împreună? a întrebat Shevek, influenţat de stilul său telegrafic.
— Bine.
Desar a adus mâncare pentru amândoi pe aceeaşi tavă de la cantina Institutului şi au mâncat împreună în camera lui Shevek. A făcut acelaşi lucru dimineaţa şi seara timp de trei zile, până când Shevek a simţit din nou nevoia să iasă afară. Era greu de înţeles pentru ce făcea Desar aşa ceva. Nu era un tip prietenos, iar speranţele frăţiei păreau să însemne foarte puţin pentru el. Un motiv pentru care se ţinea departe de oameni era lipsa lui de onestitate; era fie incredibil de leneş, fie pur şi simplu proprietarian, deoarece camera 45 era plină de lucruri pe care nu avea dreptul, ori motivaţia să le deţină: farfurii de la cantină, cărţi de la biblioteci, un set de instrumente de sculptat lemnul de la un depozit de unelte, un microscop de la vreun laborator, opt pături diferite, un dulap plin până la refuz cu haine, dintre care unele evident nu-i veneau lui Desar şi nici nu-i veniseră vreodată, altele părând a fi articole pe care le purtase la vârsta de opt sau zece ani. Părea că trece pe la depozite şi magazine de unde lua lucruri cu braţul, chiar dacă avea nevoie de ele, sau nu.