Supuse problema atenţiei Federaţiei de Fizică, la ale cărei întruniri Sabul rar se deranja să participe. Nimeni de acolo nu acorda importanţă problemei comunicaţiei libere cu inamicul ideologic. Unii îi reproşară lui Shevek faptul că lucrează într-un domeniu atât de puţin cunoscut încât, după propriile sale afirmaţii, nu mai era nimeni pe această lume capabil de a-l aborda.
— Dar nu e decât un domeniu nou, spuse el, fără rezultat.
— Dacă este nou, împărtăşeşte-l cu noi, nu cu proprietarienii!
— De un an de zile încerc să ţin un curs, în fiecare trimestru. Întotdeauna spuneţi că nu sunt suficiente solicitări. Vă temeţi pentru că este ceva nou?
Întrebarea nu-i aduse prieteni. Îi lăsă înfuriaţi.
Continuă să scrie scrisori către Urras, chiar şi arunci când nu expedia nici una dintre ele. Faptul de a se adresa în scris cuiva care ar putea înţelege — care ar fi putut înţelege — îi dădea posibilitatea de a scrie, de a gândi. Altfel, nu era posibil.
Aşa treceau decadele şi trimestrele. De două-trei ori pe an primea şi recompensa: o scrisoare de la Atro ori de la alt fizician din A-Io sau Thu, o scrisoare lungă, într-un stil concis, cu argumente concise, numai teorie, de la început până la sfârşit, numai fizică matematico-etico-cosmologico-temporală, intensă, abstrusă, scrisă într-o limbă pe care el nu o putea vorbi, de oameni pe care nu-i cunoştea, străduindu-se vehement să-i combată şi să-i distrugă teoriile, inamici ai patriei sale, rivali, străini, fraţi.
Zile întregi de la primirea unei scrisori era irascibil, voios, lucra zi şi noapte, revărsa idei ca o fântână. După care, încet, cu izbucniri şi lupte disperate, revenea pe pământ, pe solul uscat şi secat.
Când a murit Gvarab, tocmai termina al treilea an petrecut la Institut. A cerut să vorbească la serviciul memorial ţinut, după cum era obiceiul, în locul unde lucrase persoana în cauză, în cazul acesta una dintre sălile de curs din clădirea laboratorului de fizică. A fost singurul vorbitor. Nu a asistat nici un student; Gvarab nu mai predase de doi ani. Se aflau de faţă câţiva membri mai vârstnici ai Institutului, precum şi fiul lui Gvarab, un chimist agricol de vârstă mijlocie, din nord-est. Shevek a stat pe locul unde obişnuia să stea bătrâna pentru a conferenţia. Cu o voce îngroşată de acum obişnuita sa răceală pectorală de iarnă, le-a spus celor prezenţi că Gvarab pusese temelia ştiinţei timpului, fiind cel mai mare cosmolog care lucrase vreodată la Institut.
— Acum, în fizică, o avem şi noi pe Odo a noastră, a spus el. O avem şi nu am onorat-o cum se cuvine.
După ceremonie, o femeie i-a mulţumit cu lacrimi în ochi.
— Noi întotdeauna ne luam a zecea zi împreună, ea şi cu mine, făcând curat la noi în bloc. Ne simţeam atât de bine când stăteam de vorbă, i-a spus ea, înfiorându-se de vântul îngheţat, la ieşirea din clădire.
Chimistul agricol a murmurat expresii politicoase şi s-a grăbit să prindă un transport spre nord-est. Într-un acces de durere, nerăbdare şi inutilitate, Shevek a pornit mai departe, mergând la întâmplare prin oraş.
Se afla de trei ani aici şi ce realizase? O carte, însuşită de Sabul; cinci-şase lucrări nepublicate şi un discurs funebru pentru o viaţă irosită.
Nimic din ceea ce făcea nu era înţeles. Sau, mai bine zis, nimic din ceea ce făcea nu avea sens. Nu îndeplinea nici o funcţie necesară, personală sau socială. De fapt — şi acesta nu era un fenomen neobişnuit în domeniul său — la douăzeci de ani arsese complet. Nu vă mai realiza nimic de acum înainte. Ajunsese la zid pentru totdeauna.
Se opri în faţa auditoriului Sindicatului muzicii pentru a citi programul decadei. Astă-seară nu e nici un concert. Se întoarse din faţa afişului şi se trezi faţă în faţă cu Bedap.
Bedap, veşnic defensiv şi cam miop, nu dădu nici un semn de recunoaştere. Shevek îl prinse de mână.
— Shevek! La naiba, chiar tu eşti!
Se îmbrăţişară, se sărutară, se despărţiră şi se îmbrăţişară din nou. Shevek era copleşit de iubire. De ce? Nici măcar nu-i plăcuse cine ştie ce de Bedap în acel ultim an la Institutul regional. Nu-şi scriseseră niciodată în toţi aceşti ani. Prietenia lor aparţinea copilăriei, trecutului. Totuşi, iubirea era acolo, izbucnind ca din cărbunii vânturaţi.
Merseră mai departe, discutând, fără ca vreunul să ţină seama pe unde merg. Dădeau din mâini şi se întrerupeau unul pe celălalt. În seara de iarnă străzile largi din Abbenay erau liniştite. La fiecare traversare lumina difuză a lămpilor delimita un spaţiu de argint în care zăpada se învolbura ca bancurile de peştişori urmărindu-şi umbrele. Vântul rece ca gheaţa împingea din urmă zăpada. Buze amorţite de frig şi dinţi clănţănind începură să întrerupă conversaţia. Prinseră omnibuzul de ora zece, ultimul, până la Institut. Domiciliul lui Bedap era departe, la marginea de est a oraşului, un lung drum prin frig.
— Shev, trăieşti ca un putred profitor urrasian, spuse el, cercetând camera 46 cu uimire plină de ironie.
— Ei, hai, nu e chiar atât de rău. Arată-mi tu ceva excremental.
De fapt, camera conţinea aproape tot ce avea şi atunci când Shevek intrase în ea pentru prima dată.
— Pătura de colo, spuse Bedap, arătând cu degetul.
— Asta a fost aici când am venit. Cineva a făcut-o manual şi a lăsat-o aici când s-au mutat. Pe o noapte ca asta e o părură un exces?
— Cu siguranţă că este o culoare excrementală, răspunse Bedap. În calitate de analist al funcţiunilor, trebuie să precizez că nu este absolut nici o nevoie de culoarea portocalie. Portocaliul nu îndeplineşte nici o funcţie vitală în organismul social, nici la nivel celular, nici organic şi, absolut sigur, nici la nivelul holorganismic sau la cel mai central etic, în care caz toleranţa este o alegere mult mai bună decât excreţia. Vopseşte-o în verde murdar, frate! Dar astea ce mai sunt?
— Notiţe.
— Codificate? întrebă Bedap, răsfoind un caiet cu detaşarea pe care Shevek îşi amintea că îl caracteriza.
Bedap avea şi mai puţin sentimentul intimităţii — al deţinerii personale — decât majoritatea anarresienilor. Niciodată nu avusese un creion preferat pe care să-l poarte pretutindeni cu el, ori o cămaşă veche la care să ţină şi pe care să nu vrea să o arunce la reciclare, iar dacă primea un cadou, încerca să-l ţină la vedere din consideraţie pentru cel care i-l dăduse, dar întotdeauna îl pierdea. Era conştient de această trăsătură a sa şi spunea că asta demonstrează că e mai puţin primitiv decât majoritatea oamenilor, un exemplu timpuriu al Omului Promis, adevăratul şi autenticul odonian. Cu toate acestea, avea şi el un anume simţ al proprietăţii, al propriei particularităţi. Începea de sus, de la cap, al lui ori al altuia, şi de acolo mai departe. Niciodată nu-şi vâra nasul unde nu era treaba lui.
— Îţi mai aminteşti scrisorile acelea prosteşti pe care le scriam codificat atunci când participai la proiectul de împădurire?
— Acesta nu e nici un cod. E iotică.