Shevek ezită. Beneficiase de prea multă educaţie de genul aceleia menţionate de Bedap, în copilărie, chiar şi aici, la Institut, pentru a putea nega acuzaţiile lui Bedap care, necruţător, profită de avantajul creat.
— Întotdeauna este mult mai uşor să nu gândeşti pentru tine. Găseşte-ţi o ierarhie plăcută şi sigură şi fixează-te în ea. Nu face schimbări, nu risca dezaprobarea, nu-ţi deranja colegii. Întotdeauna este cel mai uşor să te laşi guvernat.
— Dar nu este vorba de nici un guvern, Dap. Experţii şi bătrânii vor conduce orice echipă, ori sindicat; ei ştiu cel mai bine cum se face treaba. La urma urmei, treaba trebuie făcută de cineva! Cât despre CPD, ai dreptate, ar putea deveni o ierarhie, o structură de putere, dacă nu ar fi organizată pentru a preveni exact aşa ceva. Priveşte cum sunt organizaţi! Voluntari, selectaţi prin tragere la sorţi, un an de pregătire, patru ani ca membru şi apoi, afară. Nimeni n-ar putea câştiga putere, în sensul vechi, într-un asemenea sistem, cu numai patru ani la dispoziţie.
— Unii stau peste patru ani.
— Consilierii? Nu mai au drept la vot.
— Voturile nu sunt importante. Există oameni în dosul scenei…
— Ei, poftim! Asta e curată paranoia! în dosul scenei… Cum? Care scene? Oricine poate participa la o şedinţă a CPD, iar dacă este un membru interesat, poate dezbate şi vota! Încerci să sugerezi că avem aici politicieni?
Shevek era furios pe Bedap. Urechile-i proeminente deveniseră purpurii, vocea îi răsuna puternică. Era târziu, nu se zărea nici o lumină. Desar, din camera 45, bătu în perete pentru a cere linişte.
— Spun ceea ce ştiu, replică Bedap pe un ton mult mai scăzut. Că oameni ca Sabul conduc în realitate CPD, an de an.
— Dacă ştii acest lucru, îl acuză Shevek într-o şoaptă răguşită, atunci de ce nu l-ai spus în public? De ce nu ai convocat o sesiune critică a sindicatului tău, dacă deţii faptele? Dacă ideile tale nu rezistă la o examinare publică, nu le admit ca şoapte în miez de noapte.
— Frate, răspunse Bedap, ai cărui ochi deveniseră foarte mici, ca nişte mărgele de oţel, eşti virtuos cu tine însuţi. Aşa ai fost tu întotdeauna. Dar măcar o dată priveşte şi tu în afara afurisitei aceleia de conştiinţe pure pe care o ai! Am venit la tine şi am şoptit pentru că ştiu că mă pot încrede în tine, lua-te-ar dracu! Cu cine altul mai pot vorbi? Doar n-am de gând să sfârşesc asemenea lui Tirin!
— Ca Tirin? întrebă Shevek atât de surprins încât ridică din nou glasul, iar Bedap îl atenţionă cu un gest către perete. Ce s-a întâmplat cu Tirin? Unde e acum?
— La azilul de pe Insula Segvina.
— La azil?
Aşa cum era aşezat, lateral, pe fotoliu, Bedap îşi ridică genunchii până la bărbie şi îi înconjură cu braţele, după care continuă liniştit, dar fără nici o plăcere.
— Tirin a scris o piesă şi a pus-o în scenă, în anul care a urmat plecării tale. Era amuzantă, trăsnită, îi cunoşti stilul, începu Bedap trecându-şi mâna prin părul aspru, de culoarea nisipului şi eliberându-l din coada în care era legat. Dacă ai fi un prost, ţi s-ar putea părea anti-odoniană. O mulţime de oameni sunt stupizi. S-a făcut mare vâlvă. A fost mustrat. Mustrare publică. Nu mai văzusem aşa ceva până atunci. Toată lumea vine la întrunirea sindicatului tău şi te spune. Aşa procedau atunci când doreau să readucă la dimensiuni normale un şef de echipă, ori conducător mult prea autoritar. Acum nu mai recurg la asta decât ca să-i spună unui individ să înceteze a mai gândi pentru sine. A fost rău de tot. Tirin n-a rezistat. Cred că într-adevăr l-a scos puţin din minţi. După aceea i se părea că toată lumea e împotriva lui. A început să vorbească prea mult — vorbe grele. Nu lipsite de raţiune, dar întotdeauna critice, veşnic pline de amărăciune. Vorbea aşa cu oricine. În sfârşit, a terminat cu Institutul, s-a calificat ca instructor de matematică şi a solicitat o repartizare. 1 s-a acordat. La o echipă de repararea drumurilor, în sud-vest. A protestat, considerând-o o eroare, dar computerele Divlab au repetat-o. Aşa că s-a dus.
— Câtă vreme l-am cunoscut eu, Tir n-a lucrat niciodată afară, îl întrerupse Shevek. De când avea zece ani. Întotdeauna făcea rost de munci la birou. Computerele au apreciat corect.
— Nu ştiu exact ce s-a întâmplat în realitate acolo, continuă Bedap fără a-i acorda nici o atenţie. Mi-a scris de câteva ori şi de fiecare dată fusese reamplasat. Mereu la muncă fizică, în mici comunităţi izolate. Mi-a scris că îşi părăseşte postul şi că vine la mine, în nord-vest, să stăm de vorbă. Dar n-a venit. A încetat să-mi mai scrie. În final i-am dat de urmă prin Registrul forţei de muncă de la Abbenay. Mi-au trimis o copie după fişa lui, iar ultima însemnare era doar "Terapie. Insula Segvina." Terapie! A omorât Tirin pe cineva? A violat pe cineva? În afară de asta, pentru ce eşti trimis la Azil?
— Nu eşti deloc trimis la Azil. Tu ceri să fii repartizat acolo.
— Nu-mi băga pe gât rahaturile astea, spuse Bedap cuprins de o mânie bruscă. N-a cerut niciodată să fie trimis acolo. L-au scos din minţi şi apoi l-au expediat acolo. Eu despre Tirin vorbesc, Tirin, ţi-l mai aminteşti?
— L-am cunoscut înaintea ta. Ce crezi că este Azilul? O închisoare? Este un refugiu. Iar dacă acolo se află ucigaşi şi oameni care şi-au părăsit locul de muncă este pentru că ei au cerut să fie trimişi acolo, unde nu există presiune şi sunt feriţi de pedeapsă. Dar cine sunt aceşti oameni despre care tot vorbeşti, aceşti "ei"? "Ei" l-au scos din minţi şi aşa mai departe. Încerci cumva să spui că întregul sistem social este rău, că de fapt "ei", cei care îl persecută pe Tirin, duşmanii tăi, suntem noi, organismul social?
— Dacă îl poţi elimina pe Tirin din conştiinţa ta ca pe unul care a fugit de muncă, nu cred că mai am ceva să-ţi spun, răspunse Bedap, ghemuit pe fotoliu.
Era atâta durere simplă şi nedisimulată în vocea sa încât mânia îndreptăţită a lui Shevek se curmă brusc. O vreme nu mai scoaseră nici o vorbă.
— Ar fi mai bine să plec acasă, spuse Bedap, îndreptându-se cu greutate şi ridicându-se în picioare.
— E o oră de mers de aici. Nu fii tâmpit.
— În sfârşit, m-am gândit că din moment ce…
— Nu fii tâmpit.
— Bine. Unde e buda?
— La stânga, a treia uşă.
Reîntors, Bedap propuse să doarmă pe podea, dar întrucât nu era nici un covor şi nu aveau decât o singură pătură călduroasă, ideea era, aşa cum remarcă Shevek monoton, tâmpită. Amândoi erau încruntaţi şi supăraţi, necăjiţi de parcă s-ar fi bătut cu pumnii şi nu şi-ar fi consumat toată furia. Shevek făcu patul şi amândoi se întinseră. La stingerea luminii, un întuneric argintiu învălui camera, semiîntunericul unui oraş unde pământul este acoperit cu zăpadă iar lumina este reflectată în sus de către pământ. Fiecare simţi căldura trupului celuilalt ca binevenită.
— Retrag ce am spus despre pătură.
— Ascultă, Dap, n-am vrut să…
— Hai să discutăm despre asta dimineaţă.
— Bine.
Se apropiară şi mai mult. Shevek se întoarse cu faţa în jos şi adormi în două minute. Bedap se strădui să rămână conştient, alunecă în căldură, tot mai adânc, în neajutorarea şi încrederea somnului, şi dormi. În timpul nopţii unul dintre ei strigă tare, în vis. Celălalt întinse braţul, somnoros, murmurând vorbe liniştitoare, iar greutatea nevăzută, caldă a atingerii izgoni toată frica.