Se întâlniră din nou în seara următoare şi discutară dacă n-ar fi cazul să constituie un cuplu pentru o vreme, aşa cum făcuseră în adolescenţă. Chestiunea se cerea discutată, deoarece Shevek era aproape hotărât heterosexual, iar Bedap aproape hotărât homosexual; plăcerea relaţiei i-ar aparţine în întregime lui Bedap. Cu toate acestea; Shevek dorea neapărat să reconfirme vechea lor prietenie, iar când înţelese că elementul sexual din aceasta însemna foarte mult pentru Bedap, o adevărată împlinire, luă el însuşi conducerea şi cu o delicateţe si persistenţă considerabilă făcu în aşa fel ca Bedap să petreacă din nou noaptea cu el. Ocupară o cameră liberă dintr-un domiciliu în centrul oraşului şi amândoi locuiră acolo timp de aproape o decadă. Apoi se separară din nou, Bedap revenind la căminul său iar Shevek în camera 46. Nici unul nu manifestase o dorinţă sexuală destul de puternică pentru a face să dureze relaţia. Pur şi simplu, reafirmaseră încrederea reciprocă.
Cu toate acestea, Shevek se întreba uneori, în timp ce continua să-l întâlnească pe Bedap aproape în fiecare zi, ce anume îi plăcea la prietenul său şi de ce are încredere în el. Considera opiniile actuale ale acestuia detestabile şi insistenţa sa de a vorbi permanent despre ele, detestabile. Aproape la fiecare întâlnire se certau aprig. Îşi pricinuiau unul altuia multă durere. Lăsându-l să plece, Shevek se acuza frecvent că doar se agaţă de o loialitate exagerată şi se jura, furios, că nu-l va mai vedea niciodată.
Adevărul este că ţinea la Bedap mai mult ca adult decât atunci când era copil. Insistent, dogmatic, distructiv — Bedap putea fi toate acestea, dar dobândise o libertate a minţii după care Shevek tânjea cu înfocare, deşi nu-i plăcea s-o recunoască. Produsese o schimbare în viaţa lui Shevek iar Shevek ştia, ştia că în sfârşit merge mai departe şi că Bedap e acela care îl făcuse capabil să continue. Se lupta cu Bedap pentru fiecare pas, dar acesta continua să vină, pentru a se certa, pentru a răni şi a fi rănit, pentru a găsi — dincolo de mânie, negare şi respingere — ceea ce vroia. Nu ştia nici el ce vrea, dar ştia unde să caute.
Conştient, erau pentru el timpuri la fel de nefericite ca şi anul precedent. Încă nu progresa cu munca; de fapt, abandonase complet fizica temporală şi bâjbâia în lucrări mărunte de laborator, efectuând diferite experimente în laboratorul de radiaţii cu un tehnician priceput şi tăcut drept partener, studiind vitezele subatomice. Era un domeniu bătut, iar abordarea târzie de către el a acestuia era interpretată de colegi drept o recunoaştere a faptului că în sfârşit renunţase a mai fi original. Sindicatul Membrilor Institutului i-a dat un curs de predat, fizică matematică pentru studenţii din anul întâi. Nu avu nici un sentiment de triumf pentru că i se dăduse un curs, pentru că aceasta era situaţia: i se dăduse, îi fusese permis. Nu îl mulţumea aproape nimic. Sentimentul că zidurile conştiinţei sale dure, puritane creşteau imens nu avea darul să-l liniştească. Se simţea înfrigurat şi pierdut. Dar nu avea nici un loc unde să se retragă, nici un adăpost, aşa că ieşea mai departe, în frig, rătăcindu-se şi mai mult.
Bedap îşi făcuse mulţi prieteni, un grup de excentrici şi nemulţumiţi, iar unora începu să le placă de bărbatul acela ruşinos. Shevek nu se simţea mai apropiat de ei decât de oamenii mai convenţionali pe care îi cunoştea de la Institut, dar găsea independenţa de gândire a celor dintâi mult mai interesantă. Păstrau autonomia conştiinţei chiar cu riscul de a deveni excentrici. Unii erau un fel de vagabonzi intelectuali care de ani de zile nu mai prestaseră o muncă regulată. Shevek îi dezaproba cu severitate atunci când nu era împreună cu ei.
Unul dintre ei era compozitor, pe nume Salas. Salas şi Shevek vroiau să înveţe unul de la altul. Salas avea puţine cunoştinţe de matematică, dar atâta timp cât Shevek îi putea explica fizica în modurile analogic şi experimental, acesta se dovedea un ascultător atent şi inteligent. În aceeaşi manieră, Shevek asculta orice îi putea spune Salas despre teoria muzicală şi orice Salas interpreta pentru el, fie pe bandă, fie la instrumentul său, portativul. Dar unele din spusele lui Salas erau extrem de tulburătoare. Salas acceptase o amplasare în cadrul unei echipe pentru săparea canalelor în Câmpia Temae, la est de Abbenay. In cele trei zile libere de la sfârşitul fiecărei decade, venea în oraş şi stătea când cu o fată, când cu alta. Shevek îşi închipuia că acceptase amplasarea deoarece avea nevoie de puţină muncă în aer liber, aşa, pentru o schimbare, dar mai târziu descoperi că Salas nu avusese niciodată o repartiţie în domeniul muzicii, ori în alt domeniu decât munca necalificată.
— Cum eşti înregistrat la Diviziunea Muncii? întrebă Shevek, nedumerit.
— Rezerva generală de muncă.
— Bine, dar tu eşti talentat! Ai făcut şase sau opt ani la Conservatorul de muzică, nu? De ce nu te repartizează să predai muzică?
— Au făcut-o. Eu am refuzat. Nu voi fi gata să predau decât după zece ani. Nu uita, eu sunt compozitor, nu interpret.
— Dar trebuie să existe posturi şi pentru compozitori.
— Unde?
— Presupun că la Sindicatul Muzicii.
— Dar cei de acolo nu agreează compoziţiile mele. Şi nici mulţi alţii. Nu pot constitui eu singur un sindicat, nu?
Salas era un om mărunt, osos, deja chel pe partea superioară a feţei şi a craniului. Purta ce mai rămăsese din păr ca o bordură bej cu aspect mătăsos, în jurul părţii posterioare a gâtului şi bărbiei. Avea un zâmbet plăcut, care îi încreţea faţa expresivă.
— Înţelegi, continuă el, eu nu scriu aşa cum am fost învăţat să scriu la conservator. Eu scriu muzică nefuncţională, mai preciză el, zâmbind mai dulce ca niciodată. Ei vor piese corale. Eu urăsc piesele corale. Ei vor piese cu o armonie deosebită, aşa cum a compus Sessur. Eu urăsc muzica lui Sessur. Eu scriu o piesă de muzică de cameră. M-am gândit că aş putea să o intitulez Principiul simultaneităţii. Cinci instrumente, fiecare interpretând o temă ciclică independentă; nici un fel de cauzalitate melodică, procesul de înaintare conţinut în totalitate în relaţia dintre părţi. Rezultă o armonie minunată. Dar ei nu o aud. Nu vor s-o audă. Nu pot.
— Iar dacă ai intitula-o Bucuriile Solidarităţii ar auzi-o? întrebă Shevek, după câteva clipe de gândire.
— La naiba! interveni Bedap, care asculta întâmplător. Shev, asta e prima afirmaţie cinică pe care ai făcut-o în viaţa ta. Bine ai venit în echipa muncii!
— I-ar acorda o audiere, răspunse Salas, râzând, dar nu ar aproba-o pentru înregistrare sau pentru interpretare regională. Nu e scrisă în Stilul Organic.
— Nici nu e de mirare că nu am auzit nici un fel de muzică profesională atunci când locuiam în nord-vest. Dar cum pot justifica genul acesta de cenzură? Tu scrii muzică! Muzica este o artă cooperativă, organică prin definiţie, socială. Poate că este cea mai nobilă formă de comportament social de care suntem capabili. Este, fără îndoială, una dintre cele mai nobile meserii pe care le poate practica un individ. Iar prin natura sa, prin natura oricărei arte, înseamnă participare, contribuţie. Artistul împarte cu ceilalţi, aceasta este esenţa actului său. Indiferent ce spun sindicaliştii tăi, cum justifică Diviziunea Muncii faptul că nu-ţi acordă un post în propriul tău domeniu?
— Nu vor să accepte, răspunse Salas voios. Îi înspăimântă.
— O pot justifica, deoarece muzica nu este folositoare, spuse Bedap, mai grav. Ştii, săparea canalelor e importantă, pe când muzica e o simplă împodobire. Cercul s-a închis din nou, în cea mai malefică formă de utilitarism profitarist. Complexitatea, vitalitatea, libertatea invenţiei şi iniţiativei, care au format esenţa idealului odonian, au fost aruncate la gunoi. Ne-am întors la barbarie. Dacă e nou, fugi de el; dacă nu-l poţi mânca, aruncă-l!
Shevek se gândi la propria-i muncă şi nu mai spuse nimic. Totuşi, nu putea participa la critica lui Bedap. Bedap îl obligase să-şi dea seama că este, de fapt, un revoluţionar, dar în profunzime simţea că este revoluţionar prin virtutea educaţiei sale, ca odonian şi anarresian. Nu se putea revolta împotriva societăţii sale, deoarece societatea sa, concepută în mod corespunzător, era chiar o revoluţie, chiar o revoluţie permanentă, un proces în plină desfăşurare. Pentru a-i reafirma valorile si forţa, îşi spunea, nu trebuie decât să acţionezi, fără teama de a fi pedepsit şi fără speranţa unei răsplăţi; să acţionezi din centrul sufletului tău.