Bedap şi prietenii săi îşi luară zece zile libere împreună, pentru o excursie în munţii Ne Theras. Îl convinsese si pe Shevek să vină. Lui Shevek îi surâdea perspectiva a zece zile prin munţi, dar nu şi aceea de a auzi tot atâtea zile opiniile lui Bedap.
Maniera acestuia de a purta 6 conversaţie semăna prea mult cu o Sesiune Critică, activitatea comunală care lui întotdeauna îi plăcuse cel mai puţin, când toată lumea se ridica şi se plângea de deficienţe în funcţionarea comunităţii şi, de obicei, defecte de caracter ale vecinilor. Cu cât se apropia vacanţa, cu atât o aştepta mai puţin, dar până la urmă îşi îndesă un carnet în buzunar — pentru a se putea îndepărta cu uşurinţă sub pretextul că lucrează — şi îi însoţi.
Se întâlniră dimineaţa, devreme, în spatele depoului de la Eastern Points, trei femei şi trei bărbaţi. Shevek nu cunoştea pe nici una dintre femei, iar Bedap nu i le prezentă decât pe două dintre ele. În momentul în care apucară pe drumul spre munţi, Shevek se alătură celei de-a treia.
— Shevek, spuse el.
— Ştiu, răspunse ea.
Shevek îşi dădu seama că trebuie s-o mai fi cunoscut undeva şi urechile i se înroşiră.
— Glumeşti? întrebă Bedap, trecând în stânga ei. Takver a fost la Institutul din nord-vest împreună cu noi. Locuieşte de doi ani la Abbenay. Nu v-aţi întâlnit până acum?
— L-am văzut de câteva ori, spuse fata, râzând.
Avea râsul unei persoane căreia îi place să mănânce bine, un râs de copil. Era înaltă şi cam slabă, cu braţe rotunde şi coapse largi. Nu era prea drăguţă; avea chipul oacheş, inteligent şi plin de voie bună. În ochi avea o anumită întunecare, nu opacitatea ochilor negri şi strălucitori, ci o calitate a profunzimii, nuanţa cenuşii negre, intensă, fină, afânată. Întâlnindu-i ochii, Shevek îşi dădu seama imediat că, uitând-o, comisese o greşeală de neiertat şi în aceeaşi clipă înţelese că fusese iertat. Că are noroc şi că norocul său se schimbase.
Porniră, deci, în direcţia munţilor.
În seara rece a celei de a patra zi a excursiei, el şi Takver şedeau pe panta abruptă şi aridă, deasupra unei trecători. La patruzeci de metri sub ei, un torent montan cobora cu mare zgomot defileul mărginit de stâncile scânteind. Pe Anarres e puţină apă, în cele mai multe locuri nivelul pânzei freatice este foarte scăzut, râurile erau foarte scurte. Numai în munţi întâlneai pâraiele repezi. Pentru toţi, sunetul apelor care strigă, pălăvrăgesc şi cântă era cu totul nou.
Toată ziua umblaseră în sus şi în jos prin trecătorile montane şi îi dureau picioarele. Ceilalţi erau în Adăpost, o cabană de piatră construită de şi pentru vilegiaturişti şi bine întreţinută; Federaţia Ne Theras era cea mai activă dintre grupurile voluntare care coordonau şi protejau destul de redusele zone "pitoreşti" de pe Anarres. Un supraveghetor pentru incendii care stătea acolo pe timpul verii îl ajuta pe Bedap şi pe ceilalţi să încropească o masă din cămările bine aprovizionate. Takver şi Shevek ieşiseră, în această ordine, separat, fără a-şi fi anunţat destinaţiile şi fără a le cunoaşte, de fapt.
O găsi pe panta abruptă, şezând printre rufele delicate de mărăcine-de-lună, care creştea ca o nodurile de dantelă pe pantele munţilor, cu ramurile sale rigide şi totuşi delicate, argintii în lumina amurgului. Într-o deschidere printre vârfurile de la răsărit, o luminozitate incoloră a cerului vestea răsăritul de lună. Râul curgea zgomotos în tăcerea dealurilor înalte, golaşe. Nu era nici pic de vânt, nici un nor. Deasupra munţilor, cerul era ca ametistul, dur, dar, profund.
Şedeau acolo de câtăva vreme, fără să îşi vorbească.
— În viaţa mea nu am fost atras către o femeie aşa cum mă simt atras către tine. Chiar de când am început excursia, începu Shevek pe un ton calm, aproape nemulţumit.
— N-am vrut să-ţi stric vacanţa, răspunse ea cu râsul ei copilăros, cu gura până la urechi.
— Dar nu mi-o strici!
— Asta e bine. Am crezut că spui că te deranjează.
— Să mă deranjeze! Dar e ca un cutremur.
— Mulţumesc.
— Nu e vorba de tine, spuse el cu asprime, ci de mine.
— Aşa crezi tu, răspunse ea.
Urmă o pauză destul de lungă.
— Dacă vrei să te împerechezi, spuse ea, de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că "nu sunt sigur că vreau aşa ceva.
— Nici eu, răspunse ea, fără să mai zâmbească. Ascultă…
Vocea ei era blândă, aproape fără timbru, de aceeaşi calitate molatecă, aidoma privirii.
— Ar trebui să-ţi spun…
Dar ceea ce se cuvenea să-i spună rămase nerostit o bună bucată de timp. În cele din urmă Shevek o privi cu atâta nelinişte rugătoare încât ea se grăbi să vorbească şi continuă în mare grabă.
— Bine, ceea ce vreau eu să spun este că nu vreau să mă împerechez cu tine acum. Şi nici cu altcineva.
— Te-ai jurat că renunţi la sex?
— Nu! răspunse ea pe un ton indignat, dar fără nici o altă explicaţie.
— Poate că şi eu am renunţat, spuse el, aruncând o pietricică în apă. Ori poate că sunt impotent. A trecut o jumătate de an şi n-am fost decât cu Dap. De fapt, aproape un an. De fiecare dată era tot mai nesatisfăcător, până când am încetat să mai încerc. Nu merita. Nu merită osteneala. Şi totuşi… Îmi aduc aminte… ştiu cum ar trebui să fie.
— În sfârşit, asta este, spuse Takver. Şi eu mă distram grozav atunci când mă împerecheam, asta până când am împlinit optsprezece, ori nouăsprezece ani. Era palpitant, interesant, plăcut. Dar apoi… Nu ştiu. Aşa cum ai spus şi tu, a început să mă nemulţumească. Nu mai vroiam plăcerea. Vreau să spun că nu vroiam numai plăcerea.
— Vrei copii?
— Da, atunci când va fi timpul.
Shevek aruncă o altă piatră în râul care se pierdea în umbrele defileului, lăsând în urma sa doar zgomotul, o neîncetată armonie compusă din asonante.
— Am o treabă de făcut, spuse el.
— Celibatul te ajută?
— Este o legătură. Dar nu ştiu exact în ce constă, nu este cauzală. Cam la vremea în care am început să mă plictisesc de sex, la fel s-a întâmplat şi cu munca. Progresiv. Trei ani fără să ajung nicăieri. Sterilitate. Sterilitate pe toate părţile. Cât vezi cu ochii desertul sterp se întinde în strălucirea nemiloasă a soarelui neiertător, o. Întindere fără viaţă, fără drumuri, ineficientă, infertilă, presărată cu osemintele călătorilor fără de noroc…
Takver nu râse; scoase un sunet ca un scâncet, de parcă ar fi durut-o. El încercă să-i desluşească faţa. În spatele ei scufundat în întuneric, cerul era compact şi transparent totodată.
— Ce e rău în plăcere, Takver? De ce n-o mai vrei?
— Nu e nimic rău. Şi chiar că o doresc. Doar că nu am nevoie de ea. Iar dacă iau ceea ce nu îmi face trebuinţă, nu voi mai ajunge niciodată la ceea ce îmi trebuie cu adevărat.
— Şi de ce ai nevoie?
Ea privi spre pământ, zgâriind cu unghia muşchiul de pe stâncă. Nu rosti nici o vorbă. Se aplecă să culeagă un lăstar de mărăcine-de-lună, dar nu-l culese, abia îl atinse, pipăind tulpina păroasă şi frunza fragilă. Din mişcările ei tensionate Shevek înţelese că încearcă din toate puterile să ascundă, ori să diminueze un val de emoţii pentru a putea vorbi. Când începu, vocea ei era joasă şi puţin răguşită.
— Am nevoie de o relaţie, spuse ea. Cea adevărată. Trup şi minte şi toţi anii de viaţă. Nimic altceva. Nimic mai puţin.
Îl privi sfidător, aproape cu ură.
Shevek simţea bucuria crescând misterios în el, ca sunetul şi mirosul apei curgătoare ridicându-se prin noapte. Avea senzaţia nelimitării, a clarităţii, a clarităţii totale, ca şi cum ar fi fost eliberat. Dincolo de capul fetei cerul se lumina de răsăritul lunii, vârfurile îndepărtate pluteau limpezi şi argintii.
— Da, asta este, spuse el exact ce-i trecea prin minte, meditativ, fără a fi conştient de sine, fără a avea sentimentul că vorbeşte cu altcineva. N-am înţeles-o niciodată.