— Nici nu trebuia să înţelegi, răspunse Takver cu un oarecare resentiment în voce.
— De ce nu?
— Presupun că n-ai întâlnit niciodată posibilitatea.
— Ce vrei să spui prin posibilitate?
— Persoana!
Shevek reflectă. Şedeau cam la un metru distanţă, frecându-şi genunchii pentru că se lăsa frigul. Respiraţia părea apă îngheţată. Îşi vedeau unul altuia respiraţia, vapori fini în lumina tot mai puternică a lunii.
— Noaptea în care am înţeles a fost noaptea dinaintea plecării tale de la Institut. A fost o petrecere, îţi aminteşti. Unii am stat şi am discutat toată noaptea. Dar asta s-a întâmplat acum patru ani. Nici măcar n-ai ştiut cum mă cheamă.
Răutatea îi dispăruse din glas, părea că vrea să-l scuze.
— Înseamnă că ai văzut arunci în mine ceea ce am văzut eu în tine în aceste patru zile?
— Nu ştiu. Nu pot spune. Nu a fost numai ceva sexual. Te mai observasem înainte în felul acela. De data aceasta era cu totul altceva: te vedeam. Dar nu-mi dau seama ce vezi tu acum. Nici eu nu am înţeles exact. Nu te cunoşteam deloc aşa cum trebuie. Atâta doar că, atunci când ai vorbit, am putut privi direct
În interiorul tău, până în centru. Dar ai fi putut fi cu totul diferit faţă de ce-mi închipuiam eu. La urma urmei, n-ar fi fost greşeala ta. Atâta doar că mi-am dat seama că ceea ce văzusem în tine era exact ceea ce îmi era necesar. Nu ceea ce vroiam.
— Şi te afli în Abbenay de doi ani şi nu…
— Nu ce? Totul era de partea mea, în mintea mea, tu nici măcar nu ştiai cum mă cheamă. La urma urmei, o singură persoană nu poate închega o legătură!
— Şi te-ai temut că dacă vei veni la mine eu aş putea să nu accept legătura.
— Nu m-am temut. Ştiam că eşti un om care… nu s-ar lăsa forţat… În sfârşit, da, mi-a fost teamă. Teamă de tine. Nu că voi face o greşeală. Ştiam că nu e o greşeală. Dar tu erai… tu însuţi. Ştii, nu eşti ca majoritatea oamenilor. Îmi era teamă de tine deoarece ştiam că eşti egalul meu! încheie ea pe un ton hotărât, pentru ca în clipa următoare să continue foarte duios, cu bunătate şi înţelegere: Ştii, Shevek, de fapt nici nu contează.
Era pentru prima dată când o auzea pronunţându-i numele. Se întoarse spre ea şi spuse bâlbâindu-se, aproape sugrumat de emoţie:
— Nu contează? Mai întâi îmi demonstrezi ce contează, îmi arăţi ce contează cu adevărat, ce mi-am dorit toată viaţa şi… şi apoi spui că nu contează?
Erau faţă în faţă, dar nu se atinseseră.
— Deci, de asta ai nevoie?
— Da. Legământul. Şansa.
— Acum… pentru viaţă?
— Acum şi pentru viaţă.
Viaţă, repetă pârâul cu apă năvalnică, acolo jos, pe stânci, în întunericul rece.
La întoarcerea din munţi, Shevek şi Takver se mutară într-o cameră dublă. Nu era nici una liberă în blocurile de lângă Institut, dar Takver ştia una nu prea departe, într-un vechi domiciliu la capătul de răsărit al oraşului. Pentru a căpăta camera era nevoie să discute cu directoarea blocului pentru probleme de cazare — Abbenay era împărţit în aproape două sute de regiuni administrative locale, numite blocuri — o şlefuitoare de lentile care lucra la domiciliu şi îşi ţinea acasă cei trei copii. De aceea ţinea dosarele de cazare pe raftul de sus dintr-o cămară, ca să nu ajungă copiii la ele. Femeia verifică dacă respectiva cameră e înregistrată ca vacantă, iar Shevek şi Takver o înregistrară ca fiind ocupată, semnându-şi numele în registru.
Nici mutarea nu se dovedi prea complicată. Shevek aduse o cutie cu cărţi, ghetele de iarnă şi pătura portocalie. Takver făcu trei drumuri. Unul la depozitul districtual de îmbrăcăminte, să ia pentru amândoi câte un costum nou, un act despre care nutrea un sentiment puternic, deşi obscur, că ar fi esenţial pentru începutul parteneriatului lor. Apoi se duse la vechiul ei cămin, o dată pentru haine şi hârtii, şi încă o dată, împreună cu Shevek, pentru a aduce un număr de obiecte curioase: forme complexe, concentrice, confecţionate din sârmă care, atunci când erau suspendate de tavan, se mişcau şi îşi mişcau mereu forma, încet, către interior. Le făcuse din din deşeuri de sârmă şi cu unelte de la depozitul pentru aprovizionarea meşteşugarilor şi le numea "Ocupările Spaţiului Nelocuit". Unul dintre cele două scaune din cameră era defect, aşa că îl duseră la un atelier de reparaţii de unde ridicară unul zdravăn. În felul acesta erau şi mobilaţi. Noua lor cameră avea un tavan înalt, care o făcea spaţioasă şi oferea suficient loc pentru Ocupaţii. Domiciliul era construit pe una din colinele de la Abbenay, iar camera avea o fereastră de colţ care prindea soarele după-amiezii şi oferea o vedere asupra oraşului cu străzile şi pieţele sale, acoperişurile, verdele parcurilor, câmpiile din depărtare.
Intimitatea după o îndelungată singurătate punea la încercare atât stabilitatea lui Shevek cât şi pe aceea a lui Takver. În primele câteva decade el trăi extreme de exaltare şi anxietate, iar ea crize de nervi. Amândoi erau suprasensibilizaţi şi lipsiţi de experienţă. Încordarea nu avea să dureze mult, fiecare devenind expert în celălalt. Foamea lor sexuală persistă ca o încântare plină de pasiune, dorinţa de comuniune era zilnic reînnoită deoarece era zilnic împlinită.
Acum îi era clar lui Shevek — şi ar fi considerat o nebunie să creadă altfel — că toţi acei ani nenorociţi petrecuţi în acest oraş făceau parte din fericirea lui prezentă deoarece îl conduseseră către aceasta, îl pregătiseră. Tot ce i se întâmplase era parte din ceea ce i se întâmpla acum. Takver nu observa nici un fel de obscură înlănţuire de efect/cauză/efect, dar ea nu era specialistă în fizica temporală. Ea vedea timpul la modul naiv, ca pe un drum întins în faţă; mergi înainte şi ajungi undeva. Dacă ai noroc, ajungi undeva unde merită să ajungi.
Dar când Shevek preluă metafora şi o reformulă în termenii săi, explicându-i că, dacă trecutul şi viitorul nu sunt făcute părţi ale prezentului prin memorie şi intenţie, în termeni umani nu mai există nici un drum, nu mai ai unde să ajungi, Takver îl încuviinţă înainte de a ajunge la jumătatea demonstraţiei.
— Exact, spuse ea, este exact ce am făcut eu în toţi aceşti patru ani. Nu este vorba numai de noroc. Doar parţial.
Ea avea douăzeci şi trei de ani, cu jumătate de an mai tânără decât Shevek. Crescuse într-o comunitate agricolă, Round Valley, în nord-est. Era un loc izolat şi înainte ca Takver să ajungă la Institutul din nord-vest, muncise mai mult decât majoritatea tinerilor anarresieni. În Round Valley erau destul de mulţi oameni pentru muncile care trebuiau făcute, dar nu era o comunitate prea mare, ori suficient de productivă pentru economia generală, pentru a beneficia de o prioritate deosebită din partea computerelor de la Diviziunea Muncii. Erau nevoiţi să-şi poarte de grijă singuri. La vârsta de opt ani Takver alegea paie şi pietricele din grăunţele de holum, la moară, timp de trei ore pe zi, după trei ore de şcoală. O mică parte din pregătirea ei practică din copilărie fusese în direcţia îmbogăţirii personale, făcând parte din efortul comunităţii de a supravieţui. În timpul recoltatului şi însămânţărilor, toţi cei sub şaizeci de ani şi peste zece munceau pe câmp toată ziua. La cincisprezece ani Takver răspundea de coordonarea programelor de lucru ale celor patru sute de loturi agricole ale comunităţii din Round Valley şi o ajuta pe dieteticiană la cantina oraşului. Nu era nimic neobişnuit în toate aceste preocupări, iar Takver le acorda puţină importanţă, dar cu siguranţă că îşi aduseseră aportul la unele trăsături de caracter şi în formarea propriilor ei opinii. Shevek se bucura că îşi făcuse raţia de corvoadă, iar Takver îi dispreţuia pe aceia care evitau munca fizică. "Uită-te la Tinan," spunea ea, "cum plânge şi urlă pentru că a fost repartizat de probă pentru patru decade la recoltarea rădăcinilor de holum. E aşa de delicat, parcă ar fi un ou de peşte! A pus vreodată mâna pe pământ?" Takver nu era deosebit de milostivă şi era destul de irascibilă.
Studiase biologia la Institutul Regional din nord-vest, cu rezultate suficient de bune, aşa că a decis să vină la Institutul Central pentru continuarea studiilor. După un an fusese rugată să se înscrie într-un nou sindicat care organiza un laborator pentru creşterea şi ameliorarea rezervelor de peşte comestibil din cele trei oceane de pe Anarres. Când era întrebată cu ce se ocupă, răspundea, "Sunt ichtio-genetician." Îi plăcea munca aceasta, care întrunea două lucruri pe care ea le preţuia: cercetare efectivă, faptică şi un obiectiv specific de creştere, sau îmbunătăţire. Fără o astfel de muncă, nu ar fi fost mulţumită. Dar toate acestea în nici un caz nu-i erau suficiente. Cea mai mare parte din cele ce se petreceau în mintea şi spiritul ei aveau puţin de-a face cu genetica peştilor.