— Ce-a fost asta?
— Un măgar, nu?
— Un animal?
— Da, un animal. Dumnezeule, aveţi dreptate! Pe Anarres nu aveţi nici un fel de animale mari, nu-i aşa?
— Măgarul este un fel de cal, explică uniţi dintre însoţitori, iar un altul, cu o voce fermă, de om în vârstă, adăugă:
— Acela a fost cal. Măgarii nu cresc atât de mari.
Doreau să converseze cu el, dar Shevek din nou nu îi asculta. Se gândea la Takver. Se întreba ce semnificaţie ar fi avut pentru Takver privirea aceea profundă, fără sens, întunecată, din noapte. Ea întotdeauna considerase că toate vieţile sunt corelate, bucurându-se de înrudirea cu peştii din acvariile din laboratoarele ei, căutând experienţa existenţei dincolo de limitele umane. Takver ar fi ştiut cum să răspundă din privire ochiului acela din întunecimea de sub copaci.
— În faţă este Ieu Eun. Sunt destul de mulţi aceia care au venit să vă întâmpine, dr. Shevek: Rectorul, mai mulţi Directori, chiar şi Cancelarul, desigur. Tot felul de persoane importante. Dar dacă sunteţi obosit, vom încheia formalităţile cât mai repede cu putinţă.
Formalităţile au durat câteva ceasuri. Ulterior, niciodată nu şi le-a putut aminti cu precizie. A fost împins din cutia neagră şi strâmtă a maşinii într-o altă cutie imensă, luminoasă, plină de lume — sute de oameni, sub un plafon aurit de care atârnau lămpi de cristal. A fost prezentat tuturor acelor oameni. Toţi erau mai scunzi decât el şi fără păr. Nici puţinele femei prezente nu aveau păr pe cap; în sfârşit, şi-a dat seama că aceştia trebuie să-şi radă tot părul, chiar şi părul fin, moale, scurt de pe corp, caracteristic rasei sale, precum şi părul de pe cap. Dar compensau cu îmbrăcămintea minunată, uimitoare în privinţa croielii şi culorii, femeile cu rochii lungi care atingeau podeaua, cu sânii descoperiţi, talia, gâtul şi capul împodobite cu bijuterii, dantelă şi voaluri, bărbaţii în pantaloni şi haine sau tunici roşii, albastre, violete, aurii, verzi, cu mânecile despicate si cascade de dantelă, ori veşminte lungi purpurii, ori verde-închis, sau negre care se deschideau în dreptul genunchilor pentru a dezvălui ciorapii albi cu jartiere de argint. În memoria lui Shevek şi-a făcut apariţia un alt cuvânt iotic, unul pentru care nu găsise niciodată un corespondent, deşi îi plăcea cum sună: "splendoare". Oamenii aceştia trăiau în splendoare. Au fost rostite discursuri. Preşedintele Senatului Naţiunii A-Io, un bărbat cu ochii stranii, reci, a propus un toast.
— Pentru noua eră a frăţiei dintre Planetele Gemene şi pentru vestitorul acestei noi ere, preadistinsul şi multiubirul nostru oaspete, dr. Shevek din Anarres!
Cancelarul Universităţii i s-a adresat cu căldură, Întâiul Director al naţiunii i-a vorbit serios, a fost prezentat ambasadorilor, astronauţilor, fizicienilor, politicienilor şi multor altora, toţi cu titluri lungi şi denumiri onorifice atât înaintea numelor cât şi după acestea, iar ei i s-au adresat şi el le-a răspuns, dar după aceea nu şi-a mai amintit vorbele nici unuia dintre ei, cu atât mai puţin răspunsurile sale. Foarte târziu în noapte se afla în mijlocul unui mic grup, traversând prin ploaia caldă un mic parc, ori o piaţă. Sub tălpi avea senzaţia elastică a ierbii vii; a recunoscut-o, pentru că se plimbase prin Parcul Triunghiular din Abbenay. Amintirea deosebit de vie şi atingerea răcoroasă a vântului nopţii îl treziseră. Sufletul i-a ieşit din ascunzătoare.
Însoţitorii l-au condus într-o clădire şi apoi într-o încăpere care, au explicat ei, era "a lui".
Era o încăpere mare, de aproximativ zece metri lungime, evident o cameră comună, deoarece nu se vedeau nici un fel de despărţituri ori platforme pentru dormit; cei trei bărbaţi care se mai aflau încă în compania lui erau, probabil, colegii săi de cameră. Era o cameră comună deosebit de frumoasă, cu un întreg perete de ferestre, fiecare împărţită de o coloană zveltă care se înălţa ca un copac pentru a alcătui un arc dublu în partea superioară. Podeaua era acoperită cu o mochetă purpurie, iar la cealaltă extremitate a încăperii ardea focul într-un cămin deschis. Shevek a traversat camera şi s-a oprit în faţa focului. Nu mai văzuse lemn ars pentru a produce căldură, dar nu se mai putea mira. A întins mâinile către căldura îmbietoare şi s-a aşezat pe un scaun de marmură şlefuită, în faţa focului.
Cel mai tânăr dintre bărbaţii care îl însoţiseră s-a aşezat la extremitatea opusă a căminului. Ceilalţi doi încă mai vorbeau. Discutau despre fizică, dar Shevek nu a încercat să urmărească ce spuneau. Tânărul i s-a adresat cu glas scăzut:
— Mă întreb cum trebuie să vă simţiţi, dr. Shevek.
— Mă simt greu, a răspuns Shevek întinzându-şi picioarele şi aplecându-se înainte pentru a primi pe faţă căldura focului.
— Greu?
— Probabil gravitaţia. Ori poate că sunt obosit, a explicat el privind către interlocutor, dar prin dogoarea focului chipul nu se distingea limpede, doar sclipirea unui lanţ de aur şi roşul închis, rubiniu al robei. Nu vă cunosc numele.
— Saio Pae.
— A, desigur, Pae. V-am citit articolele despre Paradox.
Shevek vorbea cu greutate, ca în vis.
— Trebuie să fie un bar pe aici. Camerele pentru profesori au întotdeauna un bufet cu băuturi. Aţi dori ceva de băut?
— Da, apă.
Tânărul a reapărut cu un pahar cu apă chiar în momentul în care ceilalţi doi li se alăturau în faţa focului. Shevek a băut toată apa cu lăcomie şi a rămas privind paharul din mână, fragil, cu o formă delicată, captând licărirea focului pe marginea aurie. Era conştient de prezenţa celor trei, de atitudinile lor, aşa cum stăteau lângă el, pe scaun ori în picioare, protectori, respectuoşi, posesivi.
A ridicat privirea către ei, cercetându-i pe rând. Cei trei l-au privit la rândul lor, în aşteptare.
— Ei bine, mă aveţi! a spus el, zâmbind. Aveţi acum anarhistul vostru. Ce aveţi de gând să faceţi cu el?
2
Într-o fereastră pătrata dintr-un perete alb se vede cerul limpede, fără nici un nor. În centrul cerului este soarele. Se află unsprezece copii în încăpere, cei mai mulţi închişi în pătuţuri de puf îngrădite, câte doi sau câte trei, pregătindu-se de culcare cu multă agitaţie şi elocinţă. Cei doi mai mari rămân liberi, unul gras şi activ demontând un panou de tras la ţintă, iar un altul mai ciolănos stând în careul de lumină galbenă de la fereastră, urmărind cu privirea raza de soare, cu o expresie preocupată şi stupidă.
În anticameră, matroana — o femeie cu un singur ochi şi părul cărunt — se sfătuieşte cu un bărbat înalt, cu înfăţişare tristă, în vârstă de treizeci de ani.
— Mama a fost repartizată la Abbenay, spune bărbatul. Vrea ca el să rămână aici.
— Atunci să-l acceptăm la creşă cu program normal, Palat?
— Da, eu mă voi muta înapoi la cămin.
— Nu-ţi face griji, ne cunoaşte pe toţi cei de aici! Dar eşti sigur că oficiul de muncă te va trimite curând după Rulag? Pentru că sunteţi parteneri şi amândoi ingineri.
— Da, numai că ea este… Înţelegi, Institutul Central de Inginerie are nevoie de ea. Eu nu sunt chiar atât de bun. Rulag are de făcut o lucrare mare.
Matroana dădu din cap şi suspină.
— Chiar şi aşa…! exclamă ea energic, după care nu mai scoase nici o vorbă.
Privirea tatălui era aţintită asupra copilului ciolănos, care nu-i constatase prezenţa în anticameră, fiind preocupat de lumină. În acel moment, grasul se apropia în grabă de ciolănos, deşi cu un mers deosebit, şchiopătat, din cauza scutecului ud, care atârna. Se apropie de celălalt din plictiseală, ori din dorinţa de a nu fi singur, dar de îndată ce ajunse în careul de lumină descoperi că acolo este mai cald. Se aşeză cu greutate lângă ciolănos, împingându-l la umbră.
Extazul absorbit al acestuia se transformă dintr-o dată într-un acces de mânie.
— Pleacă! strigă el, împingându-l pe grăsan.
— Shev, nu trebuie să-i împingi pe ceilalţi, spuse matroana care apăruse imediat la faţa locului, dându-l la o parte pe cel gras.