Toate, toate, toate* — repetă ea. Dar ca să ajungi să realizezi această unicitate, trebuie să urci pînă la spirit. Trupul separă, spiritul uneşte. Trebuie să renunţi la trup, la eu; trebuie să-ţi pierzi viaţa pentru a o cîştiga. Să-ţi pierzi viaţa, să te descotoroseşti de Eul, Eul care separă. îşi strînse mîinile puternic, mai puternic, şi mai puternic, ca şi cum ar fi vrut să stoarcă din ele viaţa individuală. De-ar putea numai s-o stoarcă complet, să se golească complet. Atunci, cealaltă viaţă s-ar năpusti pentru a-şi ocupa locul.
386
Domnişoara Thriplow stătea liniştită, abia respirînd. Golită, îşi spunea ea, din cînd în cînd.
Complet golită. Se simţi extraordinar de liniştită. Cu siguranţă că Dumnezeu era foarte aproape. Tăcerea se făcu şi mai adîncă, sufletu-i se linişti şi se goli şi mai mult. Da, Dumnezeu era foarte aproape.
Poate că uruitul îndepărtat al unui tren care trecu prin vale fu cel care-i aminti de zgomotul unui sfredel stomatologic. Sau poate că dîra subţire şi strălucitoare de lumină care pătrundea dinspre coridor printr-o crăpătură din partea de sus a uşii vechi şi şubrede, ajungînd pînă la jumătatea plafonului, chiar deasupra capului — poate că într-adevăr această sondă lungă şi subţire de lumină fu cea care-i aminti de instrumentul chirurgical. Indiferent care ar fi fost cauza, domnişoara Thriplow se pomeni la un moment dat că se gîndeşte la dentistul ei. Ce om încîntător ! Pe căminul cabinetului avea un buldog de porţelan alături de fotografia soţiei şi a gemenilor lui. Părul îi era vîlvoi, ochii cenuşii şi blînzi. Şi avea o fire entuziastă. „Acesta-i un instrument de care sînt deosebit de mîndru" obişnuia el să spună, luînd un mic harpon îndoit din dulap. „Deschideţi gura mai mult vă rog, dacă nu vă supăraţi..." Ce-ar fi să scriu o nuvelă
despre un dentist care se îndrăgosteşte de clienta lui ? Ii arată toate instrumentele şi .doreşte cu tot entuziasmul să-i placă cele pe care le preferă el. Pentru a o vedea mai des, pretinde că
dinţii ei sînt într-o stare mult mai proastă decît în realitate.
Dentistul se estompă treptat, repetînd mereu aceeaşi mişcare, foarte încet, fără s-o poată
termina, uitînd la jumătatea drumului, ce intenţiona să facă. In cele din urmă, dispăru complet.
Domnişoara Thriplow se cufundă într-un somn adînc şi liniştit.
«5*
Capitolul IV
Furtuna trecuse ; vîntul şi ploaia încetară şi printre norii grei îşi făcu apariţia soarele. Castanii cu frunze argintii stăteau încremeniţi în aerul limpede şi nemişcat, strălucind de rouă. Se auzea zgomotul unui torent. Pe pajiştile abrupte iarba scînteia în soare. Calamy ieşi din camera întunecoasă şi sufocantă pe care o închiriase la un ţăran şi urcă potecuţa pieptişă ce dădea în drum.
In acel loc, drumul, săpat în povîmişul muntelui, trecea pe deasupra unei văi adinei. Pe alocuri, versantul era abrupt, aproape prăpăstios. Jos, fîneţele verzi şi strălucitoare, presărate ici-coio de pilcuri de castani, coborau în valea cea adîncă, pe care soarele de după amiază o cufundase într-o penumbră aburindă. De cealaltă parte a acestei văi înguste, munţii erau complet în întuneric. Siluetele lor masive şi negre învăluite de aburii care se ridicau din hăurile adînci se profilau net pe cerul puternic luminat. Peste piscurile încununate de nori, peste prăpastia cea adîncă şi povîrnişurile însorite ale colinei pe care se afla Calamy, soarele împrăştia o lumină, care, în contrast cu munţii negri din faţă, părea aproape supranaturală. La dreapta, la capătul văii, un uriaş pisc de stîncă goală, cafeniu deschis, străbătut pe alocuri de vinişoare de marmură albă ca zăpada, ajungea pînă la nori şi-i străpungea, făcînd ca vîrful să
strălucească pe cerul albastru în bătaia soarelui ca o piatră nestemată. Cîţiva nori albi şi vaporoşi se odihneau pe umerii muntelui. Dedesubt se zăreau, umbrite de nori şi neînsufleţite, contraforturile inferioare de stîncă şi pantele lungi, acoperite de păduri şi de poiene, care coborau în vale ;
388
doar cîte o pajişte de iarbă, sau un pîlc de pădure, sau vreo stîncă, prinse într-un fascicul puternic de raze aurii ce străbăteau printre nori, se trezeau din cînd în cînd la o viaţă intensă şi precară.
Calamy privi mult timp acest decor. Cît era de frumos ! Copacii cu frunze ruginite, pline de lumină, păreau că se pregătesc de sărbătoare. Da, de sărbătoare ; şi totuşi îi aştepta iarna, moartea. Frumoşi erau munţii, dar ameninţători şi teribili ; teribilă era şi prăpastia adîncă ce se căsca dedesubt, cu umbre vaporoase care fumegau colo jos, departe, dincolo de verdele strălucitor al poie-nelor.
Şi cu fiecare clipă ce trecea, umbrele se urcau tot mai sus pe măsură ce apunea soarele. Ce fel de taine, simbolurile căror realităţi formidabile se ascund oare în aceste frumuseţi teribile şi misterioase ?
De jos, dinspre casă, se auziră clinchete de tălăngi şi strigăte ascuţite de copil. Vreo jumătate de duzină de capre negre şi albe, cu bărbi lungi şi smolite, coarne lungi, arcuite şi ochi galbeni, crestaţi în pungile înguste, apărură gonind la deal şi scuturîndu-şi tălăngile turtite. Un băieţel alerga în urma lor, ameninţîndu-le cu băţul şi strigînd. îl salută pe Calamy dueîndu-şi mîna la pălărie ; schimbară cîteva cuvinte în italieneşte despre ploaie, capre şi cele mai bune păşuni ; apoi, copilul o luă în susul drumului, tot ame-ninţînd cu băţul şi îndemnînd cu strigăte energice mica sa turmă. Caprele alergau înainte, lovind pietrele cu copitele; din cînd în cînd, se opreau pentru a înşfăca o gură de iarbă de la marginea drumului ; băieţelul nu le lăsa, însă, nici o clipă de răgaz: „Via !" * striga el, lovindu-le cu băţul. Caprele o zbugheau atunci înainte. După puţin timp, păstorul şi turma dispărură.
Dacă s-ar fi născut aici, ca acest băieţel, se gîndea Calamy, ar fi continuat, oare, să lucreze şi acum printre aoeşti munţi, fără să-şi mai pună întrebări ? îngrijind de vite, tăind lemne, ducînd din cînd în cînd cu căruţa vreascurile şi brînza pe drumul cel lung, la Vezza ? Ar fi continuat, el, oare, să facă toate acestea fără să-şi-1 Pleacă de aici! (it.). r,MU -J »V "~*
pună întrebări ? Ar mai fi văzut că munţii sînt frumoşi — frumoşi şi teribili ? Sau pur şi simplu ar fi găsit că sînt un pămînt ingrat, care cere muncă multă şi dă puţin ? Ar fi crezut, oare, în rai şi iad ? Şi, uneori, cînd lucrurile ar fi mers prost, ar fi invocat el oare cu toată
seriozitatea ajutorul pruncului Iisus, al Sfintei Fecioare şi al Sfîntului Iosif, această Trinitate familiară, patriarhală — tatăl, mama şi copilul ■— a ţăranului italian ? S-ar fi însurat oare ?
Este foarte probabil că copiii săi mai mari ar fi avut acum zece sau doisprezece ani şi ar fi minat caprele la păşune cu strigăte ascuţite şi beţe lungi. Ar fi dus el, oare, viaţa tihnită şi plină de bucurii a unui tînăr patriarh, fericit cu copiii, soţia, turmele şi cirezile sale ? Ar fi fost oare fericit dacă ar fi trăit atît de aproape de glie, dacă ar fi dus o asemenea viaţă rurală
ancestrală, instinctivă, de animal inteligent ? Nu prea îi venea să creadă. Şi, totuşi, la urma urmelor, ar fi fost ceva foarte verosimil. E nevoie de un caracter extrem de puternic, pasionat şi activ ca să te poţi degaja de tradiţiile din copilărie, de viaţa pe care împrejurările ţi-o impun
; avea el oare un asemenea caracter ?
Fu întrerupt brusc din meditaţii, la auzul numelui său strigat de aproape. Se întoarse şi-i văzu pe domnul Cardan şi pe Chelifer, urcînd drumul spre el. Le făcu semne cu mîna, ieşindu-le în întîmpinare. Era o'are bucuros că îi vede, sau nu ? Nu ştia nici el.