— Ei! i se adresă, pe un ton jovial domnul Cardan, cînd fu mai aproape, cum e viaţa în Tebaida ? Ai ceva împotrivă dacă doi profani din Alexandria vin să te viziteze ?
Calamy rîse şi le strînse mîinile fără să răspundă.
— Nu v-a udat ploaia ? întrebă el ca să 'schimbe vorba.
— Ne-am ascuns într-o peşteră, răspunse domnul Cardan, admirînd priveliştea. Destul de frumos, spuse el pe un ton încurajator, ca şi cum Calamy ar fi fost autorul ei — trebuie să
mărturisesc că-i destul de frumos.
— Agreabil şi Wordsworthian, întări Chelifer cu vocea sa precisă.
— Şi unde locuieşti ? îl întrebă domnul Cardan.
390
Calamy îi arătă casa ţărănească. Domnul Cardan dădu înţelegător din cap.
— Inimi de aur ; dar cam miroase, nu-i aşa ? întrebă el ridicînd mai sus sprînceana-i căruntă.
— Nu contează, răspunse Calamy.
— Ceva fete drăguţe ? continuă domnul Cardan. Sau numai guşate ?
— De nici un fel.
•— Şi cît timp intenţionezi să rămîi aici ? -— Habar n-am.
— Pînă ce dai de fundul Cosmosului ? Calamy zîmbi :
— Cam aşa ceva.
— Splendid, exclamă domnul Cardan, bătîndu-l pe umăr. Splendid ! Te invidiez !
Doamne, ce n-aş da să am vîrsta dumitale.! Ce n-aş da ? Dădu trist din cap. Ah, dar ce-aş
mai putea oare da în împrejurările de acum? La ora actuală, vreo mie două sute de lire, asta-i toată averea mea. Ce-ar fi să stăm jos ? adăugă el pe alt ton.
Calamy îi conduse pe potecă în jos. In faţa casei, sub ferestre, se afla o bancă lungă. Cei trei se aşezară la soare ; era cald şi plăcut. La picioarele lor, se deschidea valea cea îngustă, cu umbrele-i aburinde ; în faţă — munţii negri se profilau cu căciulile lor de nori pe cerul însorit.
— Şi voiajul la Roma, se interesă Calamy, a fost
agreabil ?
— Suportabil, preciza Chelifer.
— Şi domnişoara Elver ? se adresă amabil Calamy domnului Cardan.
Domnul Cardan îi aruncă o privire :
— N-ai auzit ? îl întrebă el.
— Ce să aud ?
— A murit.
Brusc, faţa domnului Cardan se pietrifică.
— îmi pare rău, răspunse Calamy. Nu ştiam.
Găsi că e mai bine să nu prezinte alte condoleanţe. Tăcură.
— Există ceva, spuse în sfîrşit domnul Cardan, de care e greu să scapi prin contemplaţie, oricît te-ai. uita de mult şi de mistic la propriu-ţi buric.
391
— Ce anume ? întrebă Calamy.
— Moartea. Nu poţi trece peste faptul că în cele din urmă trupul pune stăpînire pe suflet şi stoarce viaţa din el, aşa incit un om se transformă în ceva ce nu-i cu nimic mai presus de un animal bolnav care horcăie. Şi pe măsură ce trupul slăbeşte, slăbeşte în mod vizibil şi sufletul. In cele din urmă trupul moare şi putrezeşte ; şi-i de presupus că şi sufletul putrezeşte.
Şi cu asta s-a zis cu omphaloskepsisul dumitale, împreună cu toate derivatele sale : Dumnezeu, dreptatea, mîntuirea şi celelalte.
— Poate că aşa este, îi răspunse Calamy. Să admitem chiar că, în mod cert, este aşa. Nu văd însă prin ce ar schimba acest lucru datele problemei...
— Nu le schimbă chiar deloc ? Calamy scutură din cap.
— Mîntuirea nu-i de găsit în lumea de apoi ; ci în lumea asta. Doar nu te porţi bine aici, de dragul unei harpe şi unor aripi după moarte — şi nici chiar de dragul de a contempla în vecii vecilor pe Dumnezeu, adevărul şi frumosul. Dacă vrea cineva mîntuire, o vrea aici şi la prezent. împărăţia cerurilor e în tine — dacă îmi este îngăduit să citez — adăugă el, zîmbindu-i domnului Cardan. Cucerirea acestei împărăţii, acum, în această viaţă, iată ambiţia celui ce caută mîntuirea. Poate să mai fie, sau nu, o alta viaţă ; asta nu mai contează pentru esenţa problemei. A te tîngui că sufletul se descompune odată cu trupul este ceva medieval. Cinismul îngrozitor al teologului dumneavoastră medieval în privinţa lumii acesteia îşi găsea contraponderea în optimismul său copilăresc în privinţa celei viitoare. Justiţia viitoare avea menirea să răsplătească ororile dezgustătoare ale prezentului. Dacă dai la o parte viaţa de apoi, rămîn ororile, neatenuate şi fără paliative.
— Asta aşa este, încuviinţă Chelifer.
— Privită din punct de vedere medieval, continuă Calamy, perspectiva este dintre cele mai dezolante. în-r dienii — şi din aceast punct de vedere şi întemeietorul creştinismului —
aduc un corectiv prin doctrina mântuirii
392
chiar în această viaţă, abstracţie făcînd de viaţa de apoi. Orice om poate ajunge pe calea, sa proprie la mîntuire.
— îmi pare bine că admiţi acest lucru, spuse domnul Cardan. îmi era teamă că ai să-ncepi să
ne spui că toată lumea trebuie să se hrănească cu salată şi să-şi contemple buricul.
— Chiar dumneavoastră, care sînteţi o autoritate în această materie, îi răspunse rîzînd Calamy, mi-aţi declarat 'că sînt — cîte ? — optzecişipatru de mii — nu-i aşa ? — de căi diferite de a te mîntui.
— Chiar atîtea, îi replică domnul Cardan. Şi încă mai multe ca să ajungi în iad. Dar, toate acestea, tînă-rul meu prieten, continuă el dînd din cap, nu atenuează cîtuşi de puţin faptul dezagreabil că, încetul cu încetul, devi gaga1, mori şi eşti mîncat de viermi. In viaţa asta toţi găsim mîntuire, desigur; dar acest lucru nu face mai puţin insuportabil faptul că, în cele din urmă, sufletul îţi este doborît în mod inevitabil de trup. Să presupunem că sînt mîntuit
— dau un caz cu totul ipotetic — că în ultima jumătate de secol, de cînd am ajuns la vîrsta pu-bertăţii, am trăit într-o stare de integritate morală şi de mîntuire în această lume. Să admitem că aşa ar fi. Este, oare, acesta un motiv suficient ca să fiu mai puţin mîh-nit de perspectiva de a deveni peste vreo cîţiva ani un imbecil senil, chior, surd, fără dinţi, fără minte, lipsit de orice interes, parţial paralizat, respingător semenilor mei — şi tot ce mai scrie în catalogul lui Burton ? Cînd sufletul îmi va ajunge la discreţia trupului, intrat încet în putrefacţie, la ce-mi va mai folosi atunci mîntuirea ?
— V-a folosit în cursul celor cincizeci de ani de viaţă sănătoasă, îi răspunse Calamy.
— Dar eu vorbesc de anii de boală, insistă domnul Cardan, cînd sufletu-i la discreţia trupului.
Calamy tăcu.
— Este greu, urmă el dus pe gînduri, e Îngrozitor de greu. Problema esenţială este următoarea : poţi afirma oare că sufletul e la discreţia trupului ? Poţi găsi vreo explicaţie conştiinţei recurgînd la materie ? Dacă porneşti de la ideea că mintea omenească este cea care a
» Ramolit (fr.).
26 — Frunze uscate
393
inventat spaţiul, timpul şi materia, luîndu-le din realitate într-un mod cu totul arbitrar — mai poţi oare încerca să explici un lucru prin ceva pe care el însuşi l-a inventat ? Aceasta-i problema esenţială. ■
— întocmai ca şi problema cine este autorul Iliadei, rîse domnul Cardan. Fie că este Homer, fie că este altcineva cu acelaşi nume. Tot aşa, în termeni filozofici şi, chiar — potrivit fizicii' noi — ştiinţifici, materia poate să nu fie, cu adevărat, materie. Rămîne, însă, faptul că
ceva ce are toate proprietăţile pe care întotdeauna le atribuim materiei ne aţine mereu calea, iar conştiinţa noastră cade, de asemenea, sub imperiul unor fragme te ale acestei materii, cunoscute sub denumirea de trupuri omeneşti, schimbîndu-se odată cu ele, şi ţinînd pasul cu descompunerea lor.