Tînărul lord Hovenden oftă. „Ah, de-ar putea şi degetele lui să se joace în părul moale şi des al Irenei ! Păcat că ea o iubea atît de mult pe mătuşa Lilian." Cit despre el, cu cit o iubea mai mult pe Irene, cu atît o iubea mai puţin pe mătuşa Lilian.
— Ai vrut vreodată să devii artist ? îl întrebă deodată doamna Aldwinkle.
Se aplecă înainte şi ochi-i reflectară lumina a două sau trei sute de milioane de sori îndepărtaţi. Era gata să-i sugereze că ar putea să-şi încerce mina cu rapsodii poetice despre nedreptatea politică şi situaţia claselor de jos. Ceva, la jumătatea drumului între Shelley şi Walt Whitman.
— Eu ! răspunse uimit Hovenden. Apoi începu să rîdă. Ha ! Ha ! Ha ! Făcu notă discordantă.
Doamna Aldwinkle se dădu speriată înapoi :
— Nu ştiu de ce găseşti această idee atît de comică \ întrebă ea.
— Poate că are altceva de făcut, răspunse domnul Falx din întuneric. O muncă mai importantă.
Şi la auzul acestei voci emoţionante, adinei, profetice, lordul Hovenden simţi într-adevăr că
are.
—• Mai importantă ? îşi exprimă nedumerirea doamna Aldwinkle. Dar poate fi ceva mai important ? Cînd te gîndeşti la Flaubert...
Şi dacă te-ai fi gîndit la Flaubert, ai fi avut imaginea unui om lucrînd 54 de ore pe săptămînă
la cizelarea unei propoziţii relative.
Par, doamna Aldwinkle era prea entuziastă pentru a fi în stare să spună ce-ar fi urmat, dacă te-ai fi gîndit la Flaubert.
— Să ne gîndim mai degrabă la mineri, răspunse domnul Falx. Iată ce-aş propune eu.
— Da, încuviinţă lordul Hovenden, dînd cu gravitate din cap. O mare parte din averea lui provenea dîn mine.
81
Simţea o răspundere deosebită faţă de mineri, atunci cîncî găsea timp să se gîndească la ei.
— Să ne gîndim, repetă cu vocea sa profundă dom- 1 nul Falx. Şi se cufundă într-o tăcere mai elocventă decît ţ orice cuvîntare profetică. ■
Un timp destul de îndelungat tăcură cu toţii. Vîntul începu să sufle în rafale din ce în ce mai reci. Irene îşi strînse şi mai mult braţele la piept. Tremura şi căsca de frig. Doamna Aldwinkle simţea vibraţiile corpului tînăr care se sprijinea de genunchii săi. Şi ei îi era frig, dar după cele spuse lui Cardan şi celorlalţi îi era imposibil să intre în casă în acest moment. în consecinţă, se supără pe Irene care continua să tremure.
— încetează. îi spuse ea. E un obicei stupid. Eşti ca un căţel care tremură şi lîngă foc.
.
— S-a făcut totuşi cam rese, spuse lordul Hovendert venind în ajutorul Irenei.
— Dacă îţi este frig, îi replică doamna Aldwinkle co-pleşindu-l de sarcasm, mai bine du-te în casă şi spu-ne-le să aprindă focul.
Se făcu aproape miezul nopţii cînd doamna Aldwîn-kle dădu în sfîrşit încuviinţarea de a se intra în casă.
■fi
ti
,31
-Capitolul VH—■
A spune definitiv şi pentru ultima oară noapte bună era pentru doamna Aldwinkle un lucru extrem de neplăcut. Prin aceste două cuvinte fatale ca condamna la moarte încă o zi (încă o zi şi acum zilele-i • erau atît de puţine, atît de agonizant de scurte) ; se condamna, cel puţin temporar, pe sine însăşi. Căci, o dată pronunţată formula, iiu-i mai rămînea nimic altceva decît să părăsească lumina şi să se înmormînteze în neagra uitare a somnului. Cele şase sau opt ore furate nu-i vor mai fi înapoiate niciodată. Şi cîte lucruri minunate nu se puteau întîmpla în timp ce ea zăcea între cearceafuri ! Fericiri extraordinare ar putea surveni şi —
găsind-o adormită, surdă la chemarea lor — ar trece mai departe. Sau, poate că cineva ar spune ceva extrem de important, revelator, apocaliptic, ceva aşteptat de ea de o viaţă întreagă.
„Acesta este secretul universului! — îşi închipuia ca pe cineva rostind în concluzie. Ce păcat că biata Lilian s-a dus să se culce ! I-ar fi făcut plăcere să audă acest lucru." „Noapte bună" —
• e ca şi cum te-ai despărţi de un iubit timid care n-a îndrăznit încă să-şi, mărturisească
dragostea. încă un minut şi ar fi vorbit, şi-ar fi descins inima iubitoare. „Noapte bună" — şi iubitul ră-mîne pentru totdeauna pur şi simplu timidul şi micuţul domn Jones. • Trebuia oare să se despartă şi de ziua de azi, înainte ca aceasta să se fi transfigurat ?
„Noapte "bună". In fiecare seară amîna cît putea mai mult aceste cuvinte. De obicei se făcea unu şi jumătate —■ două pînă se hotăra să părăsească salonul. Dar chiar şi atunci aceste cuvinte nu erau rostite definitiv. Căci în
83
G*
pragul camerei de culcare se oprea, reînnodînd cu dis, psrare firul conversaţiei cu vreun musafir care se în-tîmpla s-o conducă pînă acolo. Cine ştie ?■ Poate că în ultimele cinci minute, în intimitate, în tăcerea nopţij, lucrul acela important va fi în sfîrşit rostit. Cele cinci minute se prelungeau de obicei la patruzeci, şi doamna Aldwinkle mai stătea în prag amînind cu disperare clipa cînd trebuia să rosteaseă sentinţa de moarte.
Cînd nu avea cu cine să vorbească, se mulţumea cu Irene care, după ce se dezbrăca, se întorcea întotdeauna înveşmîntată în capot pentru a o ajuta pe doamna Aldwinkle să se dezbrace — căci nu se cădea să oprească subreta pînă la o oră atît de tîrzie — şi să~şi facă
toaleta de noapte. Aceasta nu pentru că micuţa Irene ar fi putut rosti acel cuvînt semnificativ, sau ar fi putut avea acea idee apocaliptică. Deşi, bineînţeles, nu se poate şti : din gura copiilor şi a sugarilor... Şi în orice caz era mai bine să vorbeşti cu Irene, care era un copil atît de iubitor şi de devotat, decît să te condamni definitiv la somn. In noaptea aceasta se făcuse ora unu înainte ca doamna Aldwinkle să schiţeze o mişcare spre uşă. Domnişoara Thriplow şi domnul Falx, dînd asigurări că şi lor le era somn, o acompaniară. Ca o um'bră
nedespărţită, Irene se ridică în tăcere odată cu mătuşa ei şi o urmă. La jumătatea drumului prin cameră, doamna Aldwinkle se opri şi se întoarse. în rochia de catifea cu nuanţe de coral, era formidabilă ; ca o regină de tragedie. Micuţa trenă de muselină albă se opri şi ea. Mai puţin răbdători, 1 domnul Falx şi domnişoara Thriplow continuară drumul ] spre uşă.
■— Trebuie să vă duceţi cu toţii la culcare, fireşte, se adresă ea pe un ton imperativ şi totodată
îmbietor celor trei bărbaţi care rămăseseră în celălalt capăt al camerei. Pur şi simplu nu-ţi-permit, Cardan, să-i ţii trezi pe aceşti băieţi întreaga noapte. Bietul Calamy a călătorit toată ziua. Iar Hovenden are nevoie, la vîrsta lui, să doarmă cit mai mult. Doamna Aldwinkle nu putea îngădui ca cineva din anturajul ei să nu doarmă şi să stea de vorbă
în timp ce ea zăcea moartă în sicriul somnului. , , 84
—. Sărmanul Calamy ! urmă ea, ca şi cum ar fi fost vorba de un act de cruzime împotriva animalelor. Se simţi, deodată, invadată de un val de solicitudine, mai bine zis de duioşie maternă pentru acest tînăr.
— Da, sărmanul Calamy ! repetă domnul Cardan f ăcînd cu ochiul. Numai din pură simpatie pentru el tocmai sugeram să bem un pahar-două de vin roşu înainte de a merge la culcare.
Nimic nu ajută mai bine la somn.
Doamna Aldwinkle îl privi pe Calamy cu ochii ei albaştri strălucitori şi-i adresă zîmbetul cel mai seducător cu putinţă.
— Hai, vino ! îi spuse ea. Haide ! întinse mina cu un gest stîngaci şi inexpresiv. Şi tu, Hovenden, adăugă pa un ton aproape disperat.