---------PARTEA A Ii-a-----
Fragmente din autobiografia lui Francis Chelifer
Capitolul I
Nici chiar butrinii gentlemeni nvt s-au simţit vreodată mai bine în fotoliile lor preferate din cluburi decît mă simţeam eu în timp ce eram legănat de valurile calde ale Mării Tireniene, Cu braţele larg desfăcute, aidoma unei cruci vii, pluteam cu faţa în sus pe această mare albastră şi caldă. Asupra mea cădeau razele soarelui, transformai'1 în cristale de sare' picăturile de pe faţă şi de pe piept. Sub cap aveam o pernă de apă lină, iar corpul şi membrele îmi erau cufundate într-o saltea transparentă, groasă de vreo zece-unsprezccc metri, ce se unduia elastică pe patul său de nisip. Ai fi putut să zaci aşa paralizat o viaţa întreagă, fără să te supere spinarea.
Deasupra mea, cerul aburea în căldura amiezii. Cînd mi-am întors faţa spre munţi, abia de i-am putut zări prin vălul de ceaţă. în schimb, impunătoarea clădire Grand Hotel — deşi nu chiar atît de mare ca în prospectele ilustrate, în care intrarea principală părea să aibă vreo 15
metri, iar patru acrobaţi stînd unul pe umerii celuilalt abia dacă ar fi putut ajunge la pervazul ferestrelor de la parter —■ nu făcea nici o încercare de a se ascunde ; vilele îşi dezvăluiau fără
ruşine goliciunea albă pe după boschetele de pini, iar în faţa lor, pe plaja de un cafeniu deschis, puteam vedea cabinele, umbrelele desfăcute, copiii jucîndu-se în nisip, vilegiaturişti stropindu-se şi
10LÎ
zbenguindu-se în apa puţin adîncă şi caldă de la ţărm;' bărbaţi aproape goi, ca nişte statui de bronz, fete în costume de baie viu colorate, băieţi aidoma unor cre-veţi fierţi, şi un fel de morse grăise şi lucioase, cu capete roşii, care nu erau decit matroanele, purtînd pe cap căşti de cauciuc şi costume de baie negre şi ude. Ici, colo, pe suprafaţa mării, lunecau ceea ce băştinaşii numesc patini — catamarane făcute din două pontoane unite la capete şi un scaun înalt la mijloc pentru vîslaşi. Lă-sînd în urma lor explozii de rîs; exclamaţii italieneşti galante, frînturi de cîntece, îşi croiau drum prin întinderea albastră. Uneori, precedîndu-şi pîrtiile albe de spumă, zgomotul şi mirosul, treceau bărci cu motor şi, brusc, salteaua mea transparentă se pwnea în mişcare şi mă simţeam ridicat şi coborît de valuri, din ce în ce mai domol, pînă ce totul revenea la calmul anterior.
Deocamdată ajunge. Descrierea pe care am făcut-o — acum după ce am recitit-o — nu mi se pare lipsită de eleganţă. Căci, deşi poate că nu am mai jucat o partidă de bridge de la vîrsta de opt ani şi nu am învăţat niciodată să jac mah-jonk, pretind că am studiat regulile de stil. Ani învăţat srta de a scrie bine, adică arta de a nu spune nimic, înşiruind fraze cizelate cu grijă.
Am ajuns la perfecţiune în materie de literatură. Dar, fără să mă laud, pot spune că am şi talent. „Nimic nu-i de mai mare ajutor decît părerea bună despre tine însuţi, bazată pe dreptate şi adevăr". îl am pe Milion de partea mea pentru a-mi justifica aserţiunea. Iar atunci cînd afirm că scriu bine, nu înseamnă pur şi simplu că folosesc o perifrază pentru a spune că scriu prost despre nimic. în această privinţă, efuziunile mele diferă întrucîtya de cele ale colegilor mei. Uneori, am cîte ceva de spus şi descopăr că a mă exprima în mod elegant dar înflorit, este pentru mine ceva la fel de uşor ca şi mersul pe jos. Evident că nu acord nici cea mai mică
importanţă acestui lucru. Chiar de-aş avea de spus tot atît eît La Rochefoucauld şi de-aş avea aceeaşi uşurinţă de exprimare ca Shelley, situaţia nu s-ar schimba. Dar aceasta denotă o mare artă, îmi veţi spune. Fără îndoială ; şi ce-i cu asta ? Cu toţii nutrim o stranie prejudecată în ce priveşte arta. Religia,
104
patriotismul, ordinea morală, umanitarismul, reformele sociale — toate acestea, îmi închipui, le-am aruncat cu toţii de mult peste bord. Dar ne mai cramponăm încă îa mod patetic de artă.
Fără rost — aş spune. Deoarece ea are mult mai puţină raţiune de a exista decît majoritatea obiectelor de cult de care ne-am debarasat; mai mult decît atît : fără sprijinul şi justificarea lor, ea nu are nici un sens.- Artă de dragul artei — nimic de dragul nimicului. E timpul să fie doborît ultimul şi cel mai stupid dintre idoli. Prieteni, vă conjur, lăsaţi-vă de ultimul şi cel mai dulce dintre narcotice şi treziţi-vă, în sfir.şit, complet lucizi printre lăzile de gunoi de la scara de serviciu.
Sper că această mică digresiune va fi suficientă pentru a arăta că atunci cind lucrez scriind, nu-mi fac nici un fel de iluzii. Nu cred că ceea ce fac are o cit de mică importanţă şi, dacă mă
străduiesc atît de mult să imprim frumuseţe şi eleganţă acestor fragmente autobiografice, o fac numai din obişnuinţă. Am practicat atît de mult timp arta literară, încît e firesc ca în eforturile mele să existe o constantă. Poate că mă veţi întreba de ce scriu în general, din moment ce consider că această îndeletnicire nu are nici o importanţă. Iată o întrebare pertinentă. „De ee vă îndeletniciţi cu asemenea lucruri inconsistente ?". Pentru a mă justifica nu pot să dau vina decît pe propria-mi slăbiciune. In principiu, sînt împotriva scrisului ; în principiu doresc să
duc o viaţă obtuză ca şi ceilalţi oameni de rînd. Trupu-i volitiv, dar sufletul e slab. Mărturisesc că încep să mă plictisesc. Aspir la altceva decît la acele distracţii legitime oferite de cinematograf şi de ringul de dans. Mă lupt, încerc să rezist ten-> taţiilor ; dar pînă la sfîrşit cedez.
Citesc cîte o pagină din Wittgenstein, eînt puţin din muzica lui Bach, scriu un poem, cîteva aforisme, o fabulă, un fragment de autobiografie. Scriu cu grijă, în mod serios, cu pasiune chiar, ca şi cum ar fi important pentru lume să-mi cunoască gîndurile, ca şi cum aş avea un suflet de salvat, dîndu-i o expresie. Sînt însă pe deplin conştient, bineînţeles, că toate aceste ipoteze delicioase nu stau în picioare. De fapt, scriu numai ca să treacă vremea şi să distrez o
105
iL
minte care, în ciuda tuturor eforturilor mele. mai cade încă pradă slăbiciunilor sale intelectuale. Aştept cu plăcere să ajung la acea vîrstă mijlocie, placidă, cînd, după înfrângerea vechiului Adam din mine şi satisfacerea în cele din urmă a color mai extravagante dorinţe intelectuale, voi fi în stare să mă instalez liniştit în acea via^ă materială, acea existenţă umană
naturală care, din păcate, îmi pare încă atît de inaccesibilă, atît de auster monotonă, atît de plictisitoare. N-am ajuns încă la acea binecuvîn-tată stare. De aici provin şi divagaţiile mele artistice pentru care îmi cer scuze. Şi, mai presus de orice, vă conjur încă odată să nu vă
închipuiţi că le acord cea mai mică importanţă. Vanitatea mea ar suferi cumplit dacă' aş şti că
o faceţi.
Biata doamnă Aldwinkle, de pildă ; a existat totuşi cineva care niciodată nu şi-a putut închipui că nu aş fi adept al artei pentru artă. „Dar. Chelifer — obişnuia să-mi spună cu vocea ei încordată, imperativă, ca şi cum ar fi fost la capătul pifferilor, ■— cum poţi să denigrezi pr>-priul dumitale talent?" Iar eu îmi luam aerul meu cA mai egiptean — am fost întotdeauna acuzat că arăt ca o sculptură egipteană.— îmi arboram surîsul cel mai sibilin şi spuneam :
,.Doar sînt un democrat; cum pot să îngădui talentului meu să denigreze omenescul din mine ?tf — sau îi dădeam vreun alt răspuns enigmatic de acest gen. Biata doamnă Aldwinkle !
Dar cred că m-am grăbit, am început să vorbesc despre doamna Aldwinkle şi dumneavoastră