încă nici nu o cunoaşteţi. N-o cunoşteam nici eu, de altfel, pe vremea cînd stăteam culcat pe salteaua mea de apă elastică şi îmbietoare — nu-i cunoşteam decît numele ; dar, de altfel, cine nu-l cunoaşte ? Doamna Aldwinkle, protectoarea artelor, gazda perfectă, vestită pentru seratele ei literare şi agapele oferite celebrităţilor — nu-i oare un personaj clasic, im nume familiar ? Pe buzele tuturor ? Bineînţeles. Dar pină în acel moment nu o văzusem încă niciodată în carne şi oase. Şi nu din vina ei. Căci numai cu cîteva luni în urmă
primisem următoarea telegramă pe adresa editorilor mei : „SOSIT PRINŢUL
PAPADIAMANTO-POULOS DOREŞTE CUNOŞTINŢA CU CERCURILE LI-
106
TERARE ARTISTICE INTELECTUALE CELE MAI BUN Fi DIN LONDRA AŢI PUTEA CUMVA VENI PENTRU A-L ÎNTlLNI LA CINA JOI OPT ŞI CINCISPREZECE BER-KELEY SQUARE 112 LILIAN ALDWINKLE". în. această formă telegrafică şi într-o asemenea formulare, invitaţia mi s-a părut foarte tentantă. Dar, după o mică anchetă
judicioasă, m-am lămurit că perspectiva nu era chiar atît de atrăgătoare cum îmi imaginasem la început. Prinţul Papadiamantopoulos s-a dovedit a fi, în ciuda numelui şi a titlului său cît se poate de promiţătoare, un intelectual tot atît de serios ca noi ceilalţi ; chiar mai serios, deoarece am descoperit cu groază că era un geolog de prima clasă şi se pricepea la calculul diferenţial. Printre ceilalţi musafiri urmau să figureze cel puţin trei scriitori (decenii) şi un pictor. Şi se spunea că şi doamna este destul de cultă şi nu chiar atît de proastă. Am completat formularul de telegramă cu răspuns plătit şi l-am dus personal la cel mai apropiat oficiu poştal. „REGRET NESPUS DAR NU CINEZ ÎN ORAŞ DECÎT ÎN POSTUfi MARE
FRANCIS CHELIFER". Tot timpul cît a durat postul mare am aşteptat cu încredere o nouă
invitaţie. M-am simţit însă uşurat, deşi puţin cam dezamăgit, că n-am mai' primit nici un semn1 de viaţă din partea doamnei Aldwinkle. Mi-ar fi plăcut s-o văd făcînd noi eforturi zadarnice pentru a mă ademeni s-o părăsesc pe lady Giblet, căreia îi eram atit de devotat.
Ah, seratele la lady Giblet ! — nu-mi scapă nici una, în limita posibilităţilor. Vulgaritatea, ignoranţa şi stupiditatea gazdei, mediocritatea de necrezut a leilor ei jigăriţi — toate acestea oferă, cu siguranţă, un spectacol unic pe lumea asta. Şi în plus, acei vivandieri ai artelor, acea delicioasă boemă care consideră că abilitatea în ceea ce priveşte aprecierea picturii cubiste şi a muzicii lui Stravinski le îndreptăţeşte pe deplin accesul liber la nevestele celorlalţi — nicăieri nu poţi întîlni specimene atît de strălucite de acest gen ca la lady Giblet. Iar în ce priveşte conversaţia pe care ai prilejul s-o auzi în acele săli de marmură — nicăieri nu poţi vedea o prăpastie mai mare între pretenţii şi faptele justificative. Nicăieri în alia parte nu ai un prilej mai bun să-i asculţi
)':
107
pe ignoranţi, pe incapabilii de gîndire logică, vorbind cu atîta dezinvoltură despre lucruri despre care nu au habar ; iar după ee-şi exprimă o opinie incoerentă demnă de un imbecil, îi poţi auzi cum se laudă,_ între paranteze, cu propria lor luciditate, cu vederile moderne, cu inteligenţa lor riguros ştiinţifică. Incontestabil că nicăieri nu poţi găsi ceva mai desăvârşit în acest gen decît la lady Giblet — în orice caz eu unul n-am mai întîlnit. La doamna Aldwinkle, dimpotrivă, se poate foarte bine întimpla să auzi o conversaţie serioasă ; aşa ceva este cu desăvîrşire exclus în salonul pe care l-am ales eu. . Această dimineaţă pe albastra Tîreniană a fost, însă, ultima din viaţa mea pe care am petrecut-o ca nemembru al cercului de cunoştinţe al doamnei Aldwinkle, şi era cît pe ce să fie şi prima din viaţa mea de apoi. Se pare că în această dimineaţă soarta a stat în cumpănă dacă să mă desfiinţeze complet, sau numai să-mi facă cunoştinţă cu doamna Aldwinkle. Din fericire, după cum îmi place să
cred, a ales ultima alternativă. Dar, anticipez. Am văzut-o pentru prima oară pe doamna Aldwinkle în această excepţională dimineaţă, fără să ştiu cine este. De acolo de unde zăceam pe salteaua mea de saramură azurie, am zărit un patina foarte încărcat care se îndrepta spre mine dinspre ţărm. Cocoţat pe banca vîslaşului, un tînăr înalt trăgea alene la rame. Sprijinit de bancă şi lăsîndu-şi picioarele păroase să-i atîrne peste bordul unuia dintre pontoane, stătea un bărbat mai în vîrstă, robust, roşcovan, la faţă, cu părul alb şi scurt. In celălalt ponton se aflau două femei. Cea mai în vîrstă şi mai înaltă stătea în faţă, cu picioarele în apă. Purta un costum de baie ca para focului din mătase plisată, iar părul îi era înfăşurat într-o basma roz. Chiar în spatele ei şedea ghemuită, cu genunchii atingîndu-i bărbia, o făptură foarte tînără şi slăbuţă, în costum de baie negru. Ţinea în mină o umbrelă de soare, verde, cu care o apăra de razele soarelui pe doamna mai vîrstnică. Plasată în acest cilindru verzui, doamna de culoare roşie şi roz despre care mai tîrziu am aflat că este însăşi doamna Aldwinkle, semăna cu o lanternă chinezească, aprinsă
într-o seră ; iar cînd se întîmpla ca umbrela să se deplaseze, permiţînd razelor soarelui să-i atingă faţa, ţi se oferea spectacolul învierii lui Lazăr ; nuanţa verzuie şi cadaverică dispărea brusc şi culorile sănătoase, accentuate şi de reflexul costumului de baie, reveneau în grabă.
Mortul căpăta viaţă ; dar numai pentru o clipă, deoarece, grijulie, fata răsturna miracolul ; umbra verzuie revenea, Lanterna Chinezească se cufunda din nou în penumbra serei şi faţa devenea din nou spectrală, ca a unui om care ar fi zăcut trei zile în mormînt.
La pupă, vizibilă abia după ce ambarcaţiunea a început să mă depăşească, se afla o altă femeie tînără, cu o faţă palidă şi ochi negri şi mari. O şuviţă de păr aproape negru îi ieşea de sub casca de baie şi se prelungea ca un favorit îneîrlionţat pe faţă. Un tînăr frumos, cu faţa arsă de soare, cu braţele şi picioarele arămii şi muşchiu-loase, stătea întins la pupa celuilalt ponton şi fuma.
Vocile care îmi parveneau slab de pe ambarcaţiune, îmi sunau totuşi -ceva mai familiar decît celelalte pe care le auzeam de pe alte patini. Mi-am dat imediat seama că se vorbeşte englezeşte.
„Norii — l-am auzit spunînd pe domnul în vîrstă (la un gest făcut de Lanterna Chinezească
din seră tocmai se întorsese pentru a privi masele de abur suspendate aidoma unui nou lanţ de creste deasupra adevăraţilor munţi) — norii pe care ii admiraţi atît de mult s-au putut forma numai datorită prafului excremenţial degajat de pămînt şi care pluteşte în aer. Există mii de particule în fiecare centimetru cub. Vaporii de apă se condensează în jurul lor în proporţie suficientă pentru a fi vizibili. De aici provin norii — aceste splendide formaţiuni celeste, dar al căror miez e făcut din praf. Ce simboluri ale idealismului uman !" Vocea-i melodioasă
devenea tot mai puternică pe măsură ce tînărul îşi cufunda vîslele în apă. „Particule terestre transfigurate în forme cereşti. Aceste forme nu sînt nici de sine stătătoare, nici absolute. Praful este cel ce desenează plăsmuirile pe bolta cerească."
109
." Alba
i
„Doamne fereşte ! — mă gîndeam eu. A trebuit să. vin la Marina di Vezza ca să aud toate acestea !"
Cu o voce puternică, dar indistinctă, şi pe deasupra straniu de nearmonioasă, Lanterna Chinezească începu să recite din Shelley, dar incorect : „Din' pisc în pisc, ca un pod..." începu ea şi apoi tăcu, căutînd prin apă o rimă pentru pisc. „Deasupra unei mări nu ştiu cum". Cred că