îi scăpa, îi scăpa mereu ; nu numai din punct de vedere spiritual, dar şi fizic. După vreo două
zile petrecute în palatul lui Cybo Malaspina, Chelifer căpătă o dexteritate aproape magică de a dispărea. Doamna Aldwinkle îl vedea plimbîndu-se prin parc sau stînd liniştit într-un salon.
La un moment dat, însă, atenţia-i era distrasă în altă parte. Şi pînă să-şi îndrepte din nou privirile spre locul în care stătuse Chelifer, ia-l de unde nu-i. Oricît l-ar mai fi căutat după aceea, nu mai putea fi găsit. La prele mesei, însă, era întotdeauna punctual. O întreba politicos pe gazdă dacă a avut o dimineaţă sau o după-amiază plăcută, iar cînd aceasta îl întreba unde a fost, răspundea vag că făcuse o mică plimbare sau că se ocupase de corespondenţă.
într-o bună zi, după una din dispariţiile de acest fel, Irene, care fusese pusă de mătuşa Lilian pe urmele lui, l-a găsit pînă la urmă în vîrful turnului. Ea urcase cele 232 de trepte ca să poată
vedea de sus întregul parc şi versantul colinei, căci era imposibil să nu-l poată zări din turn, dacă mai era pe undeva pe suprafaţa pămîn-tului. Cînd ajunsese însă, în cele din urmă, clăt.inîndu-se
205
de oboseală, pe mica platformă pătrată de unde vechii marchizi aruncau pietre şi plumb topit asupra inamicilor lor din curtea de dedesubt, se sperie atît de tare, încît fu cît pe ce să cadă
înapoi pe treptele pe care le urcase. In clipa în care ieşise la lumina soarelui, zărise deodată
ceva ce părea a fi, aşa cum se înfăţişa ochilor ei aflaţi la nivelul podelei, o siluetă uriaşă, înaintînd ameninţător spre ea. Abia reuşi să-şi înăbuşe un strigăt; inima îi zvîcni puternic iar apoi parcă încetă să mai bată.
— îmi daţi voie, se auzi o voce extrem de politicoasă. Gigantul se aplecă şi o luă de mină.
Aşadar v-aţi cocoţat pînă aici ca să îmbrăţişaţi dintr-o privire frumuseţile naturii ? continuă
el, după ce o ajută să treacă prin uşa îngustă. Nici eu nu sînt indiferent în faţa unor asemenea privelişti.
— M-aţi speriat atît de tare, abia reuşi să articuleze Irene. Se făcuse albă ca varul.
— îmi pare nespus de rău, îi răspunse Chelifer. Urmă o tăcere lungă şi extrem de penibilă
pentru Irene.
După un minut, coborî din nou scara.
— L-ai găsit ? o întrebă doamna Aldwinkle după ce nepoata îşi făcu apariţia pe terasă.
Irene scutură din cap. Nu avu curajul să-i relateze mătuşii mica sa aventură. Ar fi făcut-o să
sufere prea mult la gîndul că Chelifer era gata să escaladeze 232 de trepte numai pentru a scăpa de ea.
în încercarea de a-l dezbăra de obiceiul lui de a dispare dintr-odată, doamna Aldwinkle îl aşeza mereu, în măsura în care acest lucru era posibil, în limitele perimetrului ei vizual. La masă, de pildă, îl aşeza întotdeauna alături. II lua la plimbare pe jos şi cu maşina ; îl aşeza alături de ea în grădină. Chelifer reuşea numai cu greu şi recurgînd la stratageme complicate să-şi asigure cîteva clipe de libertate şi singurătate. In primele zile, Chelifer desceperi că
„Trebuie să mă duc să scriu" era o scuză bună pentru a dispare. Doamna Aldwinkle manifesta o admiraţie atît de profundă faţă de capacităţile sale poetice, încît nu-l putea opri să plece.
Curînd însă, ea găsi un mijloc de a exercita controlul şi asupra acestor clipe de libertate pe care şi le lua Chelifer, insistînd
206
ca el să scrie fie la umbra stejarilor, fie într-una din grotele de piatră ponce, săpate în zidurile terasei de jos.
Zadarnic protesta Chelifer că nu poate să sufere să scrie sau să citească în aer liber.
: — Ambianţa fermecătoare, insista doamna Aldwin- ' kle, te va inspira.
— Dar singura ambianţă care mă inspiră cu adevărat, riposta Chelifer, sînt cartierele mic-burgheze din Londra, la nord de Harraw Road, de pildă.
__ Cum poţi afirma asemenea lucruri ? protesta doamna Aldwinkle.
— Vă asigur că aşa este, insista el.
Pînă la urmă, era nevoit să meargă să scrie sub stejar sau în grote. Doamna Aldwinkle îl ţinea sub observaţie, de la distanţă. La fiecare zece minute însă, se apropia — în vîrful picioarelor, şi cu degetul pe buze, arborînd un zîmbet pe care-l credea sibilîc — de locul .lui de refugiu, pentru a-i depune pe foaia de hîrtie mereu imaculată, cîte un bucheţel de trandafiri tîrzii, sau de margarete, o dalie, sau cîteva bobite roşii de salbă. Chelifer îi mulţumea la rîndul său curtenitor, printr-o formulă de politeţe amabilă, dar evident nesinceră, pentru darul oferit, după care doamna Aldwinkle se retrăgea din nou în vîrful picioarelor cu un zîmbet mai puţin sibilic, dar mai dulce, mai tandru, aidoma Egeriei care îşi lila rămas bun de la regele Numa, lăsînd ca inspira-I ţia pe care o exercitase asupra-i să-şi producă efectul. 1 Efectul era îrisă nul; căci, ori de cîte ori îl întreba cît a i.scris, Chelifer îi răspundea invariabiclass="underline" „Nimic"
arborând ; acel zîmbet curtenitor şi enigmatic pe care doamna Ald-■ş winkle îl găsea atît de deconcertant, de singular şi de „straniu".
; De multe ori, doamna Aldwinkle încerca să ridice conversaţia pe acele înalte planuri spirituale, de pe care dragostea putea fi abordată în modul cel mai satisfăcător şi romantic.
După ce reuşeai să te aclimatizezi în aerul rarefiat al religiei, artei, eticii sau metafizicii, nu ţi se mai părea irespirabilă atmosfera la fel de rarefiată a dragostei ideale, contingenţă celei cu care s-a obişnuit sălăşluitorii sferelor înalte ale spiritualităţii. Doam-207
nei Aldwinkle îi plăcea să atace de sus dragostea. Descinzi din avion, ca să spunem aşa, pe vîrful înzăpezit al Popocatepetl-ului, ca să poţi coborî mai uşor în văile tropicale, în Terra Caliente de jos. Dar cu Chelifer, orice culme era inaccesibilă. Cînd doamna Aldwinkle începea să vorbească pe un ton extatic despre artă sau despre deliciile vieţii de artist, Chelifer admitea cu modestie că este un jucător de halma de categoria a doua.
—,, Dar cum poţi spune aşa ceva ? exclama doamna Aldwinkle. De ce-ţi ponegreşti arta şi talentul ? Pentru ce crezi că ţi-a fost dăruit acest talent ?
—.■ După cum se vede, pentru a edita „Revista crescătorilor de iepuri", îi răspundea Chelifer, zîmbind-i politicos.
Uneori, ea încerca să abordeze direct tema dragostei. Dar cu acelaşi insucces. Chelifer se declara de acord în mod politicos cu tot ce spunea ea, iar cînd era constrîns să-şi spună
părerea, răspundea : „Nu ştiu.",
— Dar trebuie să ştii, insista doamna Aldwinkle. Trebuie să ai o părere. Doar ai experienţă.
Atunci Chelifer clătina din cap şi spunea pe un ton plin de regrete :
— Din păcate, n-am nici una ! Totul era zadarnic.
— Ce să mă fac ? întreba doamna Aldwinkle în orele tîrzii de noapte.
înarmată cu înţelepciunea celor optsprezece ani, Irene sugera că cel mai bine ar fi fost să nu se mai gîn-dească la el — din acest punct de vedere.
Doamna Aldwinkle ofta şi clătina din cap. începuse să-l iubească — îi explica — pentru că ea credea în dragoste, avea nevoie de dragoste. I se oferise acum acest prilej romantic. Doar salvase un poet de la moarte. Cum să nu-l iubească ?
Dar atît prilejul cît şi persoana nu erau decît produsul propriei sale imaginaţii şi aproape că în mod deliberat nu făcuse altceva decît să se îndrăgostească de pro-priile-i plăsmuiri. Acum, însă, nu se mai putea descotorosi la fel de deliberat de această dragoste. Efuziunile ei romantice treziseră la viaţă acele instincte mai pro-208