funde, ale căror emanaţii literare şi eufemisme erau. Bărbatul era ţ'înăr şi frumos — acestea erau fapte concrete şi nu plăsmuiri. După ce dorinţele adinei fuseseră trezite la viaţă, după ce şi-a dat seama că devenise prada lor, nu mai putea da înapoi.
— E poet. De dragul poeziei, de dragul pasiunii şi pentru că L-am salvat de la moarte, îl iubesc.
Şi dacă ar fi fost numai atît, poate că ar fi fost posibil pentru doamna Aldwinkle să accepte sfatul Irenei. Din străfundurile fiinţei sale se mai ridica însă şi o altă voce : „E tînăr, e frumos.
Zilele sînt puţine şi scurte, îmbătrînesc. Corpul mi-e însetat."
Cum putea să nu se mai gîndească la el ?
— Dar dacă mă va iubi totuşi puţin ! continuă să vorbească doamna Aldwinkle, cuprinsă de plăcerea de a se lăsa torturată în fel şi chip — dacă va ajunge să mă iubească puţin pentru ceea ce sînt şi gîndeşc şi fac, să mă iubească în primul rînd pentru că îl iubesc şi îi admir opera şi pentru că înţeleg ce simte un artist şi pot să mă apropiu sufleteşte de el, dacă se vor întîmpla, să zicem, toate acestea, nu-i va repugna oare faptul că sînt bă-trînă ? Se privi în oglindă.
Am o faţă teribil de bătrînă.
— Nu, nu ! protesta pe un ton încurajator Irene.
— Va fi dezgustat, continuă doamna Aldwinkle. Asta va fi de ajuns ca s-o ia la fugă, chiar dacă s-ar simţi atras din alte motive.
Scotea cîte un oftat adine. Obrajii fleşcăiţi ' îi erau inundaţi de lacrimi.
— Nu mai vorbi aşa, mătuşă Lilian, o imploră Irene. Nu mai vorbi aşa. îi venea şi ei să
plîngă. In clipa .aceea ar fi fost gata de orice ca s-o facă fericită pe mătuşa Lilian. îi cuprinse gîtul şi o sărută. Nu fii tristă, îi şopti. Nu te mai gîndi la asta. Ce-ţj pasă de el ? Ce-ţi pasă ? Gjndeşte-te numai la cei ce te iubesc cu adevărat. Eu te iubesc, mătuşă Lilian, mult, mult de tot.
Doamna Aldwinkle se lăsă consolată. îşi şterse ochii.
— Am să mă fa*c şi mai urîtă dacă plîng.
Se aşternu tăcerea. Irene continua să-i pieptene părul. Cine ştie ? Poate că mătuşa Lilian şi-a schimbat între timp şirul gîndurilor.
209
"■'■■H
■— Şi totuşi, rupse în cele din urmă tăcerea doamna Aldwinkle, corpul mi-e încă tînăr.
Irene era dezolată. De ce nu poate mătuşa Lilian să se gîndească la altceva ? Cînd doamna Aldwinkle continuă să vorbească pe tema deschisă de ultimele cuvinte, dînd detalii din ce în ce mai intime, sentimentul dezolării de care fusese cuprinsă Irene fu înlocuit cu o senzaţie tot mai neplăcută de stînjeneală şi ruşine. în ciuda celor cinci ani de ucenicie la şcoala mătuşii Lilian, Irene se simţi profund şocată.
Capitolul II
*■ — Amîndoi, constată într-un sfîrşit de după amiază l^domnul Cardan, cam la două
săptămîni de la sosirea lui ii* Chelifer, amîndoi se pare că am fost excluşi.
— Excluşi ? De la ce ? îl întrebă domnul Falx.
— De la dragoste, răspunse domnul Cardan.
Se uită peste balustradă spre terasa inferioară pe care se plimbau încet Chelifer şi doamna Aldwinkle. Ceva mai jos, pe următoarea terasă, se mişcau siluetele ._ *ui Calamy şi a domnişoarei Thriplow — diminuate de rg distanţă.
^T — Iar ceilalţi doi, îşi urmă ideea domnul Cardan \§, continuînd cu voce tare enumerarea pe care o făcuse VJ^ pînă atunci din ochi, împreună cu interlocutorul său, %- ceilalţi doi, tînărul dumneavoastră discipol şi nepoţica
^ au pornit la plimbare în munţi. Şi mă mai întrebaţi de
f la ce am fost excluşi ?
P Domnul Falx încuviinţă.
|. — La drept vorbind, spuse el, nu-mi prea place at-
■'mosfera care domneşte în această casă. Nimic de zis, L doamna Aldwinkle este o femeie excelentă din multe
f" puncte de vedere. Dar... Avu un moment de ezitare.
■y — Da ; dar... înţeleg punctul dumneavoastră de ve-J* dere, se declară de acord domnul Cardan.
f1 ^- O să mă bucur cînd o să-l duc de aici pe tînărul
;j Hovenden, urmă domnul Falx.
P — Tare m-aş mira dacă aţi reuşi să-l duceţi singur. Domnul Falx îşi continuă ideea.
— Există aici o atmosferă de toleranţă morală, de îngăduinţă... Mărturisesc că nu-mi place o asemenea viaţă.-Poate că am prejudecăţi, dar nu-mi place. •TH
14*
— Fiecare cu viciul său, îi răspunse domnul Cardan. Poate că nouă, domnule Falx, nu ne place viaţa dumneavoastră.
— Protestez ! se aprinse în discuţie domnul Falx. Cum puteţi compara viaţa mea cu ceea ce se petrece în casa asta ? Eu muncesc neobosit pentru o cauză nobilă, mă dedic binelui public...
— Şi totuşi, îl întrerupse domnul Cardan, se spune că nu există ceva mai nociv decît discursurile prin care mulţimile sînt duse de nas ; şi se mai spune că aplauzele pe care le primeşti îţi produc o senzaţie dintre cele mai agreabile. Iar cei care le-au încercat pe ambele, mi-au declarat că deliciile puterii sînt de departe preferabile, fie şi numai pe motiv că,sînt mult mai durabile, celor pe care ţi le dă vinul sau dragostea. Nu, nu, domnule Falx; dacă-i vorba pe-aşa, sîntem tot atît de îndreptăţiţi să nu fim de acord cu slăbiciunile pe care le aveţi şi în care vă complăceţi dumneavoastră, pe cit nu sînteţi dumneavoastră de acord cu cele în care ne complăcem noi. Am remarcat întotdeauna că cea mai drastică denunţare a obscenităţilor în literatură este fă,cută tocmai de revistele ale căror directori sînt alcoolici notorii. Iar cei mai vanitoşi predicatori şi politicieni, cei mai însetaţi de glorie şi putere sînt tocmai cei care denunţă cu cea mai mare înverşunare aceste tare ale secolului nostru. Una dintre victoriile cele mai remarcabile ale secolului al nouăsprezecelea a fost delimitarea în aşa fel a noţiunii de
„imoral", încît în mod practic aceasta să nu poată fi aplicată decît celor care beau prea mult sau fac prea multă dragoste. Cei cu alte păcate mortale îi puteau astfel privi cu îrfdreptăţită
indignare pe beţivi şi pe destrăbălaţi. Şi nu numai că puteau atunci, dar pot şi acum. E cît se poate de nedreaptă această exaltare a numai două din cele şapte păcate mortale. Protestez în mod solemn, în numele tuturor libertinilor şi chefliilor, împotriva acestei discriminări jignitoare care se face în defavoarea noastră. Credeţi-mă, domnule Falx, nu sîntem mal Condamnabili decît voi, ceilalţi. Ba mai mult decît atît, în comparaţie cu unii dintre prietenii dumneavoastră, cred că sînt îndreptăţit să mă consider aproape un sfînt. ^
212
— Şi totuşi, răspunse cu o indignare cu greu stăpî-nită domnul Falx, a cărui faţă se înroşise în părţile neacoperite de barba-i profetică, nu-mi puteţi zdruncina convingerea că acesta nu-i un mediii dintre cele maî sărfătoase pentru un tînăr ca Hovenden, aflat la o vîrstă cînd este cel mai uşor inf luenţabil. • Repet, nu mă voi lăsa influenţat de paradoxurile şi ingeniozităţile dumneavoastră verbale.
— Nici nu-i nevoie să repetaţi acest lucru, vă asigur, îi răspunse domnul Cardan dînd din cap.
Vă închipuiţi oare că am crezut vreodată că aş putea să vă influenţez ? Credeţi că mi-aş pierde timpul încercînd să conving un om în toată firea, cu opinii bine statornicite, de Un adevăr de care nu este încă convins ? Dacă aţi avea doisprezece sau chiar douăzeci de ani, poate că aş
încerca. Dar la vîrsta dumneavoastră — nu.
— Atunci de ce mai discutaţi, daca nu vreţi să convingeţi pe cineva ?