» Ia te uită (fr.)
221
— Ţi-af spune că nu te cred.
— Vrei să te fac să crezi ?
— Oricum, m-ar interesa să ştiu cum ai face-o ? Calamy se opri, o apucă de umăr şi o răsuci spre dînsul.
— Cu forţa, dacă va fi necesar, îi răspunse el, privind-o direct în ochi.
Domnişoara Thriplow îi înfruntă privirea. O mai privea încă indiferent, cu acea aroganţă pe care ţi-o dă conştiinţa puterii. Dar aerul somnoros şi indolent de mai înainte se risipise complet, lăsîndu-i nealterate trăsăturile feţei, iluminate acum de o formidabilă şi satanică
frumuseţe, în faţa acestei metamorfoze stranii şi neaşteptate, domnişoara Thriplow se simţi invadată de fericire şi în acelaşi timp de frică. Nici un bărbat n-o mai privise astfel. Stîrnise pasiuni, dar niciodată o pasiune atît de violentă, atît de periculoasă, cum îi apărea aceasta.
— Cu forţa ?
Prin tonul vocii, prin surîsul batjocoritor, încerca să stîrnească în el o pasiune şi mai sălbatică.
Calamy o prinse şi mai puternic de umăr. In strîn-soarea-i puternică oasele ei păreau mici şi fragile. Cînd începu să vorbească, îşi dădu seama că fălcile-i fuseseră încleştate.
— Cu forţa, repetă el. Uite aşa.
Şi apucîndu-i capul între mîini se aplecă şi o sărută furios, o dată, de două ori, de mai multe ori. „De ce fac asta ? se gîndea. E nebunie curată. Există lucruri mai importante de făcut."
— Mă crezi acum ? o întrebă. Domnişoara Thriplow se îmbujora toată.
— Eşti un nesuferit!
Dar nu era supărată cu adevărat.
xţ; .-
Capitolul IV
< ■?»
— De se ai fost atît de stranie în aseste zile ? se hotărî în sfîrşit lordul Hovenden să-i pună
Irenei întrebarea pe care şi-o pregătise de mult.
— Stranie ? repetă Irene întrebarea, dar pe o altă tonalitate, încercînd să o ia în glumă, ca şi cum nu şi-ar fi dat seama ce voia să spună. în realitate, ştia perfect ce-i cu el.
Stăteau amindoi la umbra străvezie a măslinilor. Printre frunzele bicolore şi rare ale copacilor se vedea un cer luminos. Soarele îşi revărsa ploaia de aur pe iarba ^uscată din jur. Şedeau la marginea unei mici terase săpată în povîrnişul abrupt, cu spinările sprijinite de trunchiul unui copac bătrîn.
— Spune-mi, continuă Hovenden, de se-ai înseput să mă eviţi lâ un moment dat ?
— Să te evit ?
* — Doar o ştii prea bine.
: Irene făcu o pauză înainte de a mărturisi :
' — într-adevăr te-am cam evitat.
— Dar de se ? întrebă el. De se ?
— Nu ştiu îi răspunse ea tristă. Doar nu putea sâ-şi trădeze mătuşa.
. Tonul ei îl determină pe lordul Hovenden să insiste. ;! — Nu ştii ? o întrebă pe un ton sarcastic, ca şi cum ar p supus-o la un interogatoriu. Poate că eşti somnambulă ?
— Nu fi prost, răspunse ea încet.
"'J — în orisise caz, nu sînt chiar atît de psost ca să nu Văd că alergi după Selifer.
•»
223
Lordul Hovenden roşi tot. Sîsîitul de peltic nu era cîtuşi de puţîn la înălţimea demnităţii sale de bărbat în toată firea.
Irene stătea liniştită, fără să scoată o vorbă, cu capul plecat, privind povîrnişurile dealurilor acoperite cu măslini. Prin ferestruica dreptunghiulară de păr se vedea o faţă tristă.
— Dacă te interesează atît de mult, de se ai mai insistat să mergem astăzi la plimbare ?
întrebă el. Ai crezut poate c% sint Selif er ?
Dorea să-i spună lucruri cît mai dezagreabile şi usturătoare. In acelaşi timp, îşi dădea perfect de bine seama că era ridicol şi nedrept cu ea. Această dorinţă era, însă, irezistibilă.
— De ce" vrei să strici totul ? întrebă Irene răbdătoare, dar cu accente de exasperare în glas.
— Nu vreau să stric nimic, îi răspunse iritat Hovenden. Pur şi simplu si-am pus o întrebare.
— Doar ştii că nu mă interesează cîtuşi de puţin Chelifer.
— Atunci de se te sii toată ziua după el ca un căseluş ? Prostia şi insistenţele acestui băiat începură s-o plictisească.
— Nu mă ţin deloc. Şi în orişice caz nu e treaba ta.
— Ah, nu-i treaba mea ? asta-i vrut să spui ? răspunse el pe un ton provocator. Mulsumesc de informasie. Şi tăcu brusc.
Mult timp nici unul nu scoase o vorbă. O oaie neagră cu talangă la gît apăru printre copaci, ceva mai la vale. Cei doi tineri se uitau la ea cu ochi trişti, supăraţi. Cînd animalul se mişcă, talangă îi zăngăni. Clinchetul delicat şi blînd al tălăngii li se păru la amîndoi exterm de trist.
Trist li se părea şi cerul albastru care se zărea printre . frunzele copacilor. Iar apusul maiestuos care dădea o tentă roşietică frunzelor argintii, trunchiurilor cenuşii şi ierbii uscate era de o melancolie profundă. Hovenden fu cel care rupse în sfîrşit tăcerea. Furia sa, dorinţa de a spune lucruri dezagreabile, supărătoare, se risipise complet ; era conştient de faptul că fusese ridicol şi nedrept
cu ea, precum şi de sentimentul de dragoste profundă şî chinuitoare care dăduse atîta forţă
furiei şi dorinţei lui absurde de a fi cît mai crud. „Doar ştii că nu mă interesează cîtuşi de puţin Chelifer." Acest lucru nu l-a ştiut; dar acum, după ce l-a aflat de la ea şi a auzit tonul cu care a fost spus, acum ştia. Nu mai putea avea nici o îndoială ; şi chiar dacă putea, la ce-ar fi servit ?
— Ascultă, rosti el în cele din urmă cu o voce cam strangulată. Cred că m-am purtat ca un prost. Am spus tot felul de tîmpenii. îmi pare rău, Irene. Nu-i asa că o să mă iersi ?
Irene îşi roti spre el ferăstruica de păr arămiu. Acum îl privea o faţă zîmbitoare. îi întinse mîna
:
— Am să-ţi spun eu o dată ce a fost, îi făgădui.
Li s-a părut că au stat aşa, mină în mînă, o veşnicie şi, in acelaşi timp, numai cîteva clipe, fără
durată. Nu şi-au spus nimic, dar au fost foarte fericiţi. Soarele apusese. Pe sub copaci se furişa crepusculul. Frunzele negre se profilau net pe cerul palid. Irene oftă.
— Cred că trebuie să ne întoarcem, spuse ea cu părere de rău.
Primul se ridică Hovenden. îi întinse mîna pe care ea i-o apucă şi se ridică sprintenă, ajungînd în dreptul lui. Rămaseră o clipă foarte aproape unul de celălalt. Deodată Hovenden o luă în braţe şi începu s-o sărute.
— Nu, nu, se ruga ea, ferindu-şi' faţa de sărutările lui. Te rog. Şi cînd în sfîrşit o lăsă, începu să plîngă. De ce-ai stricat din nou totul ? îl întrebă printre lacrimi.
Lordul Hovenden se simţea copleşit de regrete.
— Am fost atît de fericiţi, atît de buni prieteni ! îşi şterse ochii cu batista. Glasul îi mai era încă sugrumat de lacrimi.
— Sînt o brută, şi Hovenden începu să se condamne cu atîta pasiune, încît. Irene nu se putu abţine să nu rîdă Era ceva comic în această căinţă atât de bruscă şi atît de sinceră.
— Nu, nu eşti o brută, îl linişti ea. Suspinele-i erau întretăiate de rîs. Eşti foarte drăguţ şi-mi placi. îmi placi foarte, foarte mult. Dar nu trebuia să faci asta, nu ştiu de ce, dar nu trebuia.
Asta strică totul. Am plîns ca o
224
225
15 — Frunze uscate
proastă şi totuşi... îşi scutură pletele. îmi placi atit de mult, repetă ea. Dar nu aşa, nu acum. Poate că altă dată. îmi promiţi ?
Lordul Hovenden îi promise solemn. O porniră spre casă prin întunericul cenuşiu al crîngului de măslini.