O fi dezgropat cumva capul
229
vreunui etrusc bogat care vindea brînză în Lunae ? Unul dintre acei orientali «primitivi cu nasul lung şi cu un zîmbet prostesc? Sau poate- un fragment, reprezentîn-dii-l pe unul din descendenţii săi elinizaţi, stînd culcat pe capacul sarcofagului ca pe o banchetă la ospăţ şi privind în gol; un cap. care dacă ar fi fost sculptat de Proxitele ar fi putut fi: al' Iui Apolo; dar căruia un meşter etrusc i'^-a conferit o grosolănie prea umană ? Sau poate că e un bust de roman, atît de autentic, de viu şi de modenn, încît dacă' a-er avea togă l-am putea aproape confunda cu vechiul nostru amic şi funcţionar model Sir William Midrash ? ST-ar putea, de asemenea — şi aş prefera să fie aşa — ca statuia- să dateze din perioada zorilor cenuşii ale creştănismului, după noaptea barbariei îh care s-a scufundat Imperiali Parcă văd un fragment din Mddena sau ToscaneHb — o figură stranie' şi nedefinită, ghemui® — dm exces de-credinţă' — într-o poziţie dintre cele mai expresive şi simbolice: un monstru dta punct de vedere fizic, un barbar, un fel? de^ mic ixibl1 african, dar îh acelaşi; timp transfigurat d% o> viaţă interioară — care s-ar puttea aa fir fest splendidă- -sau;' funestă — atît de puternică, încît nu? a- poţi privi indiferent, doar ca pe o plăsmuire, fie ea> frumoasă sau; urîtă. Da, şi' totuşi mi-ar place să fie o sculptură romană. F-aş da calfei de măcelar cinci lire îh plus dacă' ar fi aşa: Dar dacă se va întîmpia să fie unul dintre acei sfinţi italieni gotici, suavi şi eleganţi, puţin aplecaţi într-o parte ca nişte mlădite sub briza misticismului — şi s-ar putea să fie, nu poţi ştL
niciodată — îi voi da cinci lire mai puţin. Nu că. n-ar valora tot atît de mult pe piaţa americană; dar mă plictisesc goticele acestea desăvîrşite, ah, cît mă "plictisesc !
Ajunseră în vîrful colinei. Părăsind1 povîrnişul plantat cu măslini, drumul1 urma o creastă"
golaşă şi aproape orizontală. Ceva mai mealb, unde terenuf meepea să se ridice spre noi înălţimi, se putea vedea* o îngrămădire de case şi turnul' unei cîbpothiţe: Domnul Cardan arătă direcţia aceea:
— AScolb vom afla ce a vrut să spună în realitate calfa de măcelar Dar între timp e amuzant să facr speculaţii!'
Ce-ar fi să fie, de pildă, o bucată de basorelief executată de Giotto ? Ei ? Ceva atît de măreţ, de frumos din punct de vedere spiritual şi material, încît nu-ţi rămîne altceva decît să te prosterni în faţa lui şi să-l divinizezi. Aş fi destul de mulţumit, vă asigur, şi cu o bucată de sarcofag din epoca Renaşterii timpuri. Vreo figură dintre acelea luminoase, eterice şi pure, ca un înger, dar nu un înger din împărăţia lui Dumnezeu ; ci un înger din vreo splendidă şi, din păcate, imaginară împărăţie pe pămînt. Ah, continuă domnul Cardan, una dintre acele împărăţii în care ar fi o plăcere să trăieşti, o Grecie antică, epurată de orice grec istoric care a existat vreodată şi colonizată numai cu plăsmuiri de-ale artiştilor învăţaţilor şi filozofilor moderni. într-o asemenea lume' ai putea duce o viaţă pozitivă — ai putea trăi purtat, ca să
spunem aşa, de curentul principal — şi nu o viaţă negativă, ca acea pe care eşti nevoit s-o duci acum, reacţionînd împotriva sensului general al existenţei.
Moduri de viaţă pozitive şi negative ! Domnişoara Thriplow se strădui să-şi memoreze aceste noţiuni. Ar putea fi folosite într-un articol. S-ar putea, chiar, ca el să facă lumină în propriile ei probleme. Poate că suferinţa este rezultatul unei vieţi negative, al reacţiei împotriva curentului principal. O viaţă pozitivă — iată de ce avea nevoie. Conversaţia, se gîndea el, devine mai serioasă. Un timp merseră în- tăcere.
— S-ar putea, de asemenea, începu din nou domnul Cardan, ca fratele băcanului să fi dat de fragmentul vreunei sculpturi pe care Michelangelo, cuprins de o stare de frenezie, a început-o pe vremea cînd sălăşluia pe aceste meleaguri şi pe care apoi a abandonat-o. Vreun sclav chinuit, luptînd să se elibereze mai mult de lanţurile sale sufleteşti decît de cele materiale, cu nişte eforturi supraomeneşti, dar interiorizate, cu o pasiune convertită asupra lui însuşi şi nu risipită într-o explozie, ca în barocul care îşi reclamă prea inexorabil şi uşor originile în Michelangelo. Şi după atîtea speranţe şi presupuneri, aceasta cred. eu că va fi pînă la urmă comoara mea : o piesă barocă din secolul al XVII-lea. Parcă văd torsul unui înger valsînd într-un vîrtej de draperii şi
231
ridicînd spre cer o privire plină de extaz, ca a unui cleric din melodramele jucate de actori amatori; sau poate vreun Bacchus dansînd, ca un miracol de virtuozitate, pe un picior de marmură, cu.gura deschisă într-un rînjet de beţiv şi cu degetele de la ambele mîini întinse la maximum, pentru a demonstra ce poate un sculptor care îşi cunoaşte meseria; sau bustul vreunui prinţ, extraordinar de firesc şi autentic, cu un guler de dantelă de Bruxelles, reprodusă
în piatră pînă în cele mai mici amănunte. Calfa măcelarului tot insista asupra faptului că
obiectul este foarte frumos şi foarte vechi. Şi, dacă mă gîndesc mai bine, este şi firesc să-i placă barocul şi numai barocul, pentru că s-a familiarizat cu el. E singurul lucru pe care a fost învăţat să-l admire. Şi aceasta se datoreşte faptului că o soartă stranie şi răuvoitoare a făcut ca italienii, o dată ajunşi la baroc, să nu se mai poată despărţi de el. înoată pînă la gît în el.
Literatura, pictura şi arhitectura lor modernă, muzica lor — toate sînt în stil baroc.
Pretutindeni vezi aceleaşi gesturi retorice, aceleaşi atitudini teatrale, aceleaşi oftaturi şi exclamaţii care vor să arate cît de plină de pasiune este toată lumea. Iar în centru, aidoma unei măreţe bazilici iezuite, se înălţă d'Annunzio.
— Crezusem, îi spuse domnişoara Thriplow cu o naivitate înduioşătoare, că vă plac asemenea virtuozităţi şi artificii. Sînt „amuzante", parcă ăsta-i cuvîntul ?
— E adevărat, fi răspunse domnul Cardan, îmi place să mă amuz. Dar în acelaşi timp îi cer artei luxul de a mă mişca. Şi orice ai face, nu poţi fi emoţionat de ceva atît de exagerat şi de conştient emoţional cum sînt toate aceste produse ale stilului baroc. Un artist trezeşte emoţia spectatorului nu prin gesturi dezlănţuite şi pasionate. Nici nu poate să-şi atingă scopul prin asemenea procedee. Aceşti italieni din secolul al XVII-lea au încercat să exprime pasiunea prin gesturi pasionate şi nu au reuşit decît fie să ne lase reci — deşi aşa ceva, cum bine zici, ar putea să ne şi amuze — fie să ne facă să rîdem. Pentru a-l mişca pe cel care o contemplă, arta trebuie să ră-mînă nemişcată. Aceasta e aproape o lege a esteticii. Niciodată nu trebuie să i se permită pasiunii să se risi-232
pească prin gesturi dezordonate şi debordante. Pasiunea trebuie să fie stăpînită, ca să spunem aşa, comprimată şi modulată de intelect. Puterea sa, concentrată astfel în forme liniştite şi neţulburate de nimic, ne va mişca în mod irezistibil. Stilurile prea declamatorii nu pot exprima ceva 'cu adevărat serios, tragic. Prin însăşi natura lor, ele sînt adecvate comediei, a cărei esenţă este exagerarea. Iată de ce un romantism bun este atît de rar. Romantismul, a cărui variantă bizară este stilul baroc din secolul al XVII-lea, face gesturi violente, se bizuie pe contraste violente, pe lumini şi umbre, pe efecte de scenă ; se străduieşte să prezinte emoţia sub forma ei crudă şi palpitantă. Cu alte cuvinte, stilul romantic este în esenţă comic. Şi în afară de cazurile cind încape pe mina unui geniu, ceea ce se întîmplă foarte rar, arta romantică, considerată prin prisma istoriei, este aproape întotdeauna comică. Gîndeşte-te la toate romanele scrise la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea, care acum fac să ţi se ridice părul măciucă. Azi, cînd tot ce aduceau ele nou s-a învechit, le considerăm ceea ce ;sînt : nişte comedii, în sensul cel mai larg al cuvîntului. Pînă şi scriitorii de talent au fost compromişi de specificul esenţialmente comic al s,tilului şi au devenit groteşti cînd au vrut să fie tragici în accepţiunea romantică a acestei noţiuni. Balzac, de pildă, în sute de pasaje serioase ; Georges Sand în primele sale romane ; Beddoes atunci cînd în Death's Jest Book se străduia cu tot dinadinsul să-ţi îngheţe sîngele în vine ; Byron în Cain; de Musset în Rolln. Şi ceea ce împiedică Moby Dick al lui Herman Melville să fie într-adevăr o carte mare este tocmai acel idiom pseudo-shakesperian în care sînt formulate pasajele cele mai tragice ; succesul excepţional de care se bucură tragediile lui Shakespeare, Marlowe şi ale altor cîţiva, a împiedicat, din păcate, pe imitatorii lor să vadă cît de adecvat este acest idiom genului de comedie. Mai mult decît atît, dacă stilul romantic se potriveşte esenţialmente comediei, atunci este tot atît de adevărată şi reciproca : şi anume că cele mai mari opere comice au fost scrise în stil romantic : Pantagruel şi Contes Drolatiques; dialogurile lui Falstaff şi ale lui Wilkins Micawber ; Broaştele lui 233