— Totul ţi se pare mai uşor, cînd eşti aşa ca dînsul. Făcu un semn în direcţia şorţului alb.
Domnul Cardan dădu din cap dubitativ.
— Uneori — continuă domnişoara Thriplow cu aer mai încrezător, care făcea ca vorbele-i sa curgă mai repede —
236
uneori, cînd urc într-un autobuz şi cumpăr un bilet de la taxator simt deodată cum mă
podidesc lacrimile cînd ■ mă gîndesc la asemenea vieţi, atît de simple şi de drepte, atît de uşor de trăit cum trebuie, chiar dacă sînt aspre — şi, poate, tocmai pentru că sînt aspre. Vieţile noastre sînt atît de dificile. Dădu din cap.
între timp, se apropiaseră la cîţiva metri de băcan, care văzînd că au intenţia să intre în prăvălie, se ridică şi intră înăuntru pentru a-şi ocupa locul obişnuit de după
tejghea.
îl urmară în dugheană. Era întuneric şi mirosea puternic a brînză de capră, ton în ulei, conserve de roşii şi cîrnaţi cu usturoi.
— Pfui ! exclamă domnişoara Thriplow şi, scoţîndu-şi' batista, se refugie printre fantomele violetelor de Parma. Păcat că >aceste vieţi în şorţuri albe atît de simple, sînt trăite în asemenea mediu !
— Cam tare, nu-i aşa ? făcu domnul Cardan, clipind din ochiu-i „drept. Puzza, adăugă el adresîndu-se băcanului. Pute !
Omul o privi pe domnişoara Thriplow care stătea cu nasul în oaza batistei şi zîmbi indulgent.
■— I forestieri sono troppo delicaţi. Troppo delicaţil, repetă el.
— Are perfectă dreptate, reluă domnul Cardan. Sîn-tem delicaţi. Pînă la urmă, cred că vom sacrifica totul pe altarul confortului şi higienei. în ce mă priveşte, tare mă îndoiesc de valoarea Utopiilor noastre perfect higienice şi plăcut capitonate. Iar în ce priveşte mirosul acesta particular — trase aerul cu delectare — nu ştiu de ce sînteţi împotrivă. E sănătos, e natural, e formidabil de istoric. Vă asigur că dughenele negustorilor etrusci miroseau la fel. în linii mari, sînt întru totul de acord cu amicul nostru.
— Şi totuşi — vocea domnişoarei Thriplow abia se distingea prin batistă ■— nu mă despart de violetele mele; chiar dacă sînt sintetice.
După ce comandă două pahare de vin, dintre care unul îl oferi băcanului, domnul Cardan începu o convorbire
Străinii Sînt prea delicaţi. Prea delicaţi (it).
237
diplomatică în legătură cu obiectul vizitei sale. Cînd veni vorba de fratele său şi de statue, faţa băcanului căpătă o expresie de excesivă amabilitate. Buzele-i groase se ar-cuiră într-un zîrnbet; pe obrajii graşi apărură cute adinei în formă de arcuri de cerc. Dădea mereu din cap.
Din cînd în cînd izbucnea într-un rîs zgomotos, duhnind a usturoi, care semăna atît de tare cu mirosul de acetilenă, că îţi venea să-i dai foc cu un chibrit în dreptul gurii în speranţa că omul nostru se va transforma imediat într-o mare flacără albă. Confirmă tot ce povestise calfa măcelarului.. Totul era cît se poate de adevărat; avea un frate şi fratele avea o statuie de marmură care era frumoasă şi veche ; veche, veche, veche. Din păcate, însă, fratele s-a mutat din acest cătun şi trăieşte în cîmpie, lîngă lacul Massacfuccoli, şi a luat cu el şi statuia.
Domnul Cardan încercă să afle cum arăta această operă de artă ; dar nu putu scoate de la el altceva decrt că era frumoasă şi veche şi că reprezenta un bărbat.
— Cam aşa ceva ? îl întrebă domnul Cardan luînd o atitudine de demon romantic şi făcînd o grimasă corespunzătoare.
Băcanul spuse că nu era aşa. Două ţărănci, care veniseră să cumpere brînză şi ulei, îl priveau mirate. Străinii ăştia !..
— Sau aşa ? — îşi sprijini coatele pe tejghea şi, pe jumătate întins, mimă imaginea unui etrusc participînd la un banchet, cu zîmbetul său extatic, imbecil.
Băcanul dădu din nou din cap.
— Sau poate aşa ? şi-şi ridică ochii la cer ca un sfînt baroc. Dar băcanul nu-şi amintea nici de aşa ceva.
Domnul Cardan îşi şterse fruntea.
— Dacă aş putea mima un bust de roman, spuse el domnişoarei Thriplow, sau un basorelief de Giotto, sau un sarcofag din Renaştere, sau un ansamblu neterminat de Mlchelangelo, aş
face-o. Dar e dincolo de posibilităţile mele, declară el resemnat. Deocamdată, renunţ.
îşi scoase carnetul de note şi întrebă .de adresa fratelui băcanului. Acesta i-o dictă şi domnul Cardan o scrise cu grijă. Tot zîmbind şi ploconindu-se, băcanul îj conduse pînă în stradă ; domnişoara Thriplow îşi împături batis-238
tuta şi inspiră adine aerul care parcă şi aici mirosea a tot felul de ingrediente.
— Răbdare şi tenacitate, spuse domnul Cardan. Aici avem nevoie de ambele.
începuseră să coboare încet strada. Dar nici nu făcură cîţiva paşi, că auziră în urmă o dispută
violentă, care îi determină să-şi întoarcă privirile. în uşa dughenei, băcanul şi cele două cliente ale sale discutau cu aprindere. Tonul vocilor era ridicat. A băcanului mai groasă şi răguşită, a femeilor piţigăiată. Gesturile erau furioase şi ameninţătoare, dar în acelaşi timp graţioase; ceea ce era firesc : doar erau mîinile celor ai căror strămoşi îi învăţaseră pe vechii maeştri ai picturilor tot ceea ce au cunoscut aceştia mai bun în materie de mişcare expresivă şi armonioasă. ,
— Dar, ce se întâmplă ? întrebă domnişoara Thriplow. Se pare că asistăm la preliminariile unei crime. Domnul Cardan zîmbi şi ridică din umeri. —- Nu vă neliniştiţi. Pur şi simplu îl acuză pe băcanul nostru de tîlhărie. Mai ascultă cîteva clipe. Ceva în legătură cu lipsa la cîntar. îi zîmbi: Mergem ?
îşi continuară drumul; îi auziră, certîndu-se, pînă ce coborîră strada-. Domnişoara Thriplow nu ştia dacă să-i fie recunoscătoare domnului Cardan că nu-i mai pomenea nimic despre amicul în şort alb. Aceşti oameni simpli.... .lopaţica pentru zahăr... Cu mult mai buni decît noi... Mai
„ceva"... Pînă la urmă ar fi dorit, chiar, să-l audă că spune ceva despre toate aceste lucruri.
Tăcerea domnului Cardan era chiar mai ironică decît cuvintele pe care le-ar fi rostit.
Capitolul VI
Soarele apusese. Pe cerul palid se profilau crestele albastre şi purpurii ale munţilor.
Domnul Cardan era singur în mijlocul cîmpiei care se desfăşura la poalele lor. Stătea la marginea unui şanţ larg, plin de apă sclipitoare, care se întindea în linie dreaptă pînă hăt departe, pierzîndu-se în întunericul crepuscular. Ici şi colo, cîte o linie de plopi înalţi şi subţiri marca poziţia'altor şanţuri care brăzdau cîmpia în toate direcţiile. Nu se zărea nici o casă, nici o fiinţă omenească, nici măcar o vacă sau un măgăruş păscînd. Departe, pe povîrnişurile munţilor, ale căror tente albastre şi purpurii deveniră de un indigo închis, începură să apară
izolate sau în grupuri, luminiţe galbene, vestind cîte un cătun sau o fermă solitară. Domnul Cardan le privi iritat ; drăguţ, nimic de zis, dar mai văzuse el decoruri şi mai frumoase în comediile muzicale. Şi, în orice caz, la ce mai erau bune luminile acestea, de pe povîrnişurile culmilor aflate la 6—7 mile depărtare, de vreme ce se afla singur în mijlocul cîmpiei şi se apropia noaptea, iar şanţurile acestea oribile îl împiedicau s-o ia direct spre civilizaţie ? „Am făcut o mare prostie, îşi repetă el nu se ştie a cîta oară, că am refuzat oferta IJlianei de a merge cu maşina şi am pornit-o pe jos (ah, fetişul ăsta al exerciţiilor fizice ! Şi, totuşi, dacă nu le-aş face, ar trebui cu siguranţă să-mi reduc porţia de băutură) ; ce prostie că am pornit atît de tîrziu după-amiaza ; ce prostie că am luat drept bune aprecierile italienilor în ce priveşte distanţele şi, în sfîrşit, ce prostie eă m-am luat după indicaţiile unor oameni care confundă