— Vreţi să mă ajutaţi să ajung în camera mea ? se rugă el cu vocea-i slabă. Nu mă simt prea bine.
Domnul Cardan îl ajută mai întîi să ajungă in grădină.
;__Trebuie să ştii cur» să bei, îi spuse el după te trecuse ce a fost mai rău. Iată încă o lecţie pe care o ai de învăţat din cele întîmplate în seara asta.
După ce-şi culcă gazda, domnul Cardan se duse >n camera ce-i fusese rezervată şi se dezbrăcă. Trecu imit timp, însă, pînă putu să adoarmă. Pe de-o parte ţînţar , pe de alta propriile sale gînduri ii alungau somnu*.
282
Capitolul VIE—
A doua zi domnul Cardan coborî devreme. Primul lucru pe care-l văzu în grădina dezolantă
din faţa casei fu domnişoara Elver. Era îmbrăcată într-o rochie sac, ca şi cea din seara precedentă, dar dintr-un material în culori ţipătoare şi un desen grosolan, de parcă ar fi fost special făcut pentru scaune şi canapele, şi nu pentru corpul omenesc. Avea coliere mai multe şi mai strălucitoare decît cu o zi înainte, şi ţinea o umbrelă de mătase, viu colorată.
La ieşirea din casă, domnul Cardan o surprinse legînd un buchet de margarete de coada unui dulău alb de Ma-remma, care stătea cu gura căscată şi cu limba-i roşie scoasă afară, aşteptînd resemnat încheierea operaţiei. Domnişoara Elver era însă foarte înceată şi neîndemî-natecă.
Pentru degetele ei boante a lega un nod la o panglică era un proces extrem de dificil. O dată
sau de
său. Nu părea deloc supărat de libertăţile pe care şi lua cu coada sa domnişoara Elver, ci stătea nemişcat, resemnat şi docil. Domnul Cardan îşi aminti de toleranţa enormă pe care o manifestă cîinii şi pisicile, chiar şi faţă de cei mai cruzi copii. Probabil că printr-o străfulgerare de intuiţie bcrgsoniană animalul şi-a dat seama de fondul copilăresc al domnişoarei Elver, a recunoscut copilul sub camuflajul de femeie adultă. Clinii sînt nişte excelenţi bergsonieni, se gîndi domnul Cardan, în timp ce oamenii sînt mai buni kantieni. Se apropie încet.
Domnişoara Elver reuşise, în sfîrşit. spre marea ei satisfacţie, să facă un nod ; ecada albă a cîinelui avea în ^
264
vîrf o rozetă de flori. Se ridică în picioare ca să-şi admire opera.
— Gata ! — se adresă ea cîinelui. Acum poţi pleca. Arăţi frumos !
Cîinele dădu curs invitaţiei şi plecă, dînd din coada-i împodobită cu flori.
Domnul Cardan făcu un pas înainte.
— Elegant, şi neţipător, recită el frumos şi ieftin, ca şi cîinele grădinarului cu o nalbă legată
de coadă. Bună dimineaţa ! .
îşi scoase pălăria.
Dar domnişoara Elver nu-i răspunse la salut. Luată prin surprindere, rămase ca împietrită, privindu-l cu ochii larg deschişi şi gura căscată. La „Bună dimineaţa" domnului Cardan, unicul cuvînt pe care-l înţelesese din cele spuse de el, vraja tăcerii în care fusese cufundată, se risipi. Izbucni într-un rîs nervos, îşi acoperi pentru o clipă faţa îmbujorată cu mîinile şi o luă
apoi la fugă în jos pe potecă, stângace ca un animal aflat într-un mediu impropriu, pentru a se ascunde în spatele unor tufişuri bogate din celălalt capăt al grădinii. Văzînd-o că aleargă, cîinele veni fuga după ea, lătrînd vesel. Una după alta, florile i se desprinscră din coadă şi căzură pe jos, cu panglică cu tot.
încet, cu băgare de seamă, ca şi cum s-ar fi apropiat de o pasăre sperioasă, şi cu aerul cel mai indiferent din lume, domnul Cardan o urmă pe cărare. Zări printre frunzele tufişului rochia viu colorată. Din cînd în cînd, cu infinite precauţiuni, şi numai atunci cînd era sigură că nu putea fi zărită, fata se uita la domnul Cardan de după tufiş. Sărind în jurul ei, cîinele continua să
latre.
La cîţiva metri de ascunzătoare, domnul Cardan se opri :
— Vino ! o chemă el cu o voce ademenitoare. Sînt oare chiar atît de înspăimîntător ?
Priveşte-mă ! Nu muşc deloc. Sînt blînd ca un mieluşel.
Frunzele tufişului se mişcară ; de după ele se auzi un. rîs ascuţit.
— Nici măcar nu latru, cum. face cîinele dumitale prost, continuă să vorbească domnul Cardan, Şi dacă ai
265
lega un buchet de flori de coada mea, n-aş fi atît de nepoliticos ca acest animal prost crescut, ca să mă descotorosesc de ele în primele două minute.
Din nou rîsete. . ","''.
— Nu vrei să ieşi de acolo ?
Nici un răspuns. '*•'■'
— Foarte bine, spuse domnul Cardan pe tonul cel mai ofensat cu putinţă, atunci plec. La revedere. Făcu ciţiva paşi înapoi, după care o Iu,? la dreapta pe un drumeag ce ducea spre portiţă. După ce parcurse cam trei sferturi din drum, auzi din spate nişte paşi grăbiţi care se apropiau. Continuă să meargă, prefăcîndu-se că nu aude nimic. Se simţi apucat de mînecă.
— Nu plecaţi. Vă rog, îl imploră domnişoara Elver. El se întoarse, ca şi cum ar fi fost surprins. Nu am să mai fug de dumneavoastră, îi făgădui ea. Dar nu trebuie să mă priviţi aşa.
— Cum adică ? o întrebă domnul Cardan. Domnişoara Elver îşi acoperi din nou faţa cu mîna şi-şj întoarse capul.
— Nu ştiu cum să vă explic ; aşa — spuse ea. Domnul Cardan nu mai insistă.
— Bine, dacă îmi promiţi că n-ai să mai fugi de mine, îi spuse el, n-am să mai plec.
Faţa domnişoarei Elver se lumină de bucurie şi recunoştinţă.
— Vă mulţumesc. Vreţi să mergem să ne uităm la pui ? Sînt chiar în spatele casei.
Se duseră in spatele case'. Domnul Cardan admiră puii.
— Iţi plac animalele ? o întrebă el.
— Şi încă cum, răspunse cu efuziune domnişoara Elver şi dădu din cap.
— Ai avut vreodată un papagal ?
— Nu.
— Sau o maimuţă ? Scutură din cap.
— Şi nici măcar un poney de Shetland ? întrebă mirat domnul Cardan.
Vocea domnişoarei Elver tremură cînd răspunse din nou ,,Nu". Gîndindu-se la toate aceste lucruri minunate,
2G6
pe care nu le-a avut niciodată, ochii i se umplură de lacrimi.
— La mine acasă — continuă domnul Cardan, plas-muind palate fermccale cu uşurinţa unui Aladin — air« sute de asemenea exemplare. Am să-ţi dau şi dumitale, cîteva, cînd ai să vii la mine.
Faţa domnişoarei Elver se lumină din nou. —• O să-mi daţi ? Ce bine va fi, ce bine !
Aveţi şi urşi ?
— Unul sau doi. răspunse cu modestie domnul Cardan.
— Ah !... Domnişoara Elver îl privi cu ochii larg deschişi şi nu mai spuse nimic.
Trase adine aerul în piept şi-l expiră încet. Cred că e o casă tare frumoasă, adăugă ea, în cele din urmă, întoreîndu-se şi 'dînd din cap la fiecare cuvînt, tare frumoasă. E tot ce pot spune.
— Ti-ar face plăcere să vii şi să locuieşti în ea ? o întrebă domnul Cardan.
— Desigur, răspunse hotărît domnişoara Elver. Apoi roşi deodată şi-şi acoperi din nou faţa.
Nu, nu, nu, protestă ca.
—• De ce nu ? o întrebă domnul Cardan. » Domnişoara Elver îşi scutură capul. tp, —■ Nu ştiu, şi apoi începu să rîdă. ţi — Gîndeştc-te la urşi, îi spuse domnul Cardan. si! — Da, dar...
15 îşi lăsă propoziţiunea neterminată. Bătrîna îngrijitoare apăru în cadrul uşii şi sună clopoţelul pentru micul dejun. Stîngace ca o pasăre de apă pe uscat, domnişoara Elver o luă în grabă spre casă. Domnul Cardan o urmă cu un pas mai domol. In sufragerie, care semăna mai puţin a cavou în lumina puternică a dimineţii, îi aştepta micul dejun. Domnul Cardan o găsi pe tînăra sa gazdă înfulecînd cu pasiune, ca şi cum în^ tre*aga ei viaţă depindea de aceasta.